Turbulentul (Den Brysomme Mannen )

Mi-am amintit de filmul norvegian Den Brysomme Mannen (2006) pe care l-am văzut acum un an doi. E filmul pe care am simţit că trebuie să-l revăd acum de sărbători, când totul în jur e fad şi fără conţinut. În traducere Turbulentul, filmul este o alegorie a dezumanizării societăţii contemporane. Protagonistul, Andreas, este uman într-o societate mecanizată care şi-a pierdut această umnanitate. Filmul debutează cu acesta pe peronul metroului. Lângă el se sărută o pereche, fără sentiment, artificial, ce îl face să se arunce în faţa metroului. Acţiunea se mută cu ceva timp în urmă când îl vedem pe personaj în mijlocul unei zone aride, o benzinărie, unde este întâmpinat de un personaj, care ne trimite cu gândul la miticului Caron care ducea oameni în tărâmul morţilor. Andreas e trimis în societate. Are un serviciu nou cu un birou aranjat, un şef care îi vorbeşte frumos, însă convenţional. Când are un acces de sinceritate şi încearcă să se destăinuie, în dorinţa de înţelegere şi comunicare umană, şeful se eschivează. Andreas este un ciudat în mijlocul unei societăţii convenţionale. În club stă singur ( regia mi s-a părut magistrală ), ceilalţi stau cu spatele la personaj. Întâlnirile la masă cu colegii sunt şi ele seci, protocolare. Andreas se căsătoreşte, însă sexul e artificial, pare a avea totul, însă este nefericit. Ceva îi lipseşte. “Nimic nu mai are gust” pare a fi ideea filmului, cum declară un personaj, trezindu-i interesul lui Andreas. “Nici ciocolata caldă, nici cârnaţii, nici pizdulicea.”… Împreună cu acesta el descoperă în underground ( unde altundeva ?), săpând, o cameră secretă unde se mai auzeau de afară voci de copii, iar pe masă, o mare prăjitură cu gust, din care Andreas reuşeşte să rupă şi să mănânce cu poftă înainte de a fi prins şi luat de autorităţi. Este înconjurat de un grup de angajaţi de la firmă, la costum, iar şefa lor îi spune lui Andreas să-i lase pe ceilalţi în pace pentru că aceştia sunt fericiţi în lumea lor rutinată şi searbădă, nedorindu-şi alceva: au un serviciu, au tot ce le trebuie. Am înţeles şi eu la rândul meu că sunt oamnei mulţumiţi în societatea românească, care trăiesc exact ca în film. Numai acum de sărbători, îi văd cum se bucură şi se entuziasmeaza la lucruri fără conţinut, multiplicate pe bandă, oferite ca entertainment într-o societate de consum. M-am regăsit în Andreas: vreau să mănânc o prăjitură adevărată, cu gust. În final “turbulentul” e dus şi lăsat simbolic într-un tărâm glacial, în timp ce ceilaţi ( şeful, nevasta, prietena lui ) trăiesc convenţional în apartamente scumpe, cu parteneri perfecţi, dar reci, mănâncă îngheţată sau joacă badminton.