Artistul parchetar

Mai nou poetul
contemplă lamela parchetului la soare,
să vadă pe ce parte trebuie montată.
Ascultă muzica mecanică a maşinilor de
raşchetat, şi, cântând parcă la violoncel, aşezat pe un scaun,
curăţă cu graţie laţii parchetului cu flexul,
îi pictează cu lac, frenetic, cu grijă totodată,
să le dea expresia cuvenită (de fapt să nu atingă pereţii
proaspăt zugrăviţi ), luând puţină distanţă şi privind demonic, printre
ochii întredeschişi asemeni unui Creator renaşcentist.

Iar la sfârşit, în parfumul toxic,
când întreg peisajul este zugrăvit în palux,
profetic, artistul începe să-şi calculeze
în minte câţi metri pătraţi
a lucrat şi câţi bani a făcut,
să-şi ia ce-i trebuie...