Sătul de moftangii...

30 ianuarie, ziua de naştere a lui Caragiale, al doilea mare scriitor român aniversat în această lună, după Eminescu. Câţi ani se împlinesc de la naşterea scriitorului e insignifiant (158 parcă...), asta pentru că "Nenea Iancu" e nemuritor. Actual. Pentru mine personal este unul dintre cei mai dragi scriitori. Opera lui te purifică, citind simţi că are loc un act katarhic, diminuează mizeria existenţială. El însuşi s-a eliberat prin scris, poate doar până la limita suportabilului, poate mai mult, poate doar din când în când. În mijlocul unei lumi dezumanizate, el a creat o insulă, o oază de curăţenie, care e opera sa. Existenţa încetează să mai fie fără sens, impură. Ai ceva în care te poţi cantona sau la care te poţi raporta. Asemeni unor mărgele pe o aţă, asemeni pietrelor care îţi răsar de sub apă şi pe care calci ca să treci râul învolburat al existenţei să nu te îneci. Soarta scriitorului a fost îmblânzită prin umor, mizeria transfigurată estetic. Scriitorul "simte enorm şi vede mosntruos". În spatele comediei se ascund drame. Nenea Iancu are o minte ascuţită şi o ironie caracteristică sudicilor, dar aşa cum Creangă n-a fost un simplu autor poporal, nici Caragiale n-a fost un simplu regăţean. Ironia lui e de cea mai buna calitate şi înaltă formă artistică. Este creatorul unui univers original cu moftangii, funcţionari, filfizoni, ticăiţi, vete, zoi, etc. etc, cu limbaj caracteristic: : „Ce vreau? Stii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine dupa o lupta de atita vreme; vreau ceea ce merit in orasul asta de gogomani, unde sunt cel dintâi...între fruntaşii politici..." Genial, necusorule! Pristanda "la datorie" mai merge "să mai ciupească" câte ceva din discuţiile "onorabilul" Caţavencu ( "ca nu strică" ), care e cu popa şi cu toată gaşca "în păr", adunaţi să dea o carte, şi cade peste "un dobitoc" care trece întâmplător pe acolo (probabil unul dintre noi). Ce mai, multe sunt vorbele memorabile ale lui Nenea Iancu, la fiecare lectura descoperi altele noi, de subtilităţi nebănuite, adevărate perle ( ale personajelor ) şi nu e intenţia postarii de a le reproduce aicea. Ca si concluzie: "o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are" cum gura unui personaj adevar grăieşte... " Mai mult ca orice Caragiale a criticat prostia, care în toate timpurile a debordat, te-a împresurat, te-a sufocat. Parol! Născut în Haimanale lângă Ploieşti, Caragiale a fost el însuţi o haimana (la modul sublim, cum alcumva?), cu o copilărie libertină. Era de origine greacă, de unde ne vin toata coloratura şi influenţa nefastă balcanică, dar şi marea artă, din mijlocul "leagănului civilizaţiei". Lui i-a fost dată, ca şi lui Anton Pann, menirea de a surprinde şi satiriza balcanimsul românesc. Caragiale, însă, pare să îşi iubească personajele, are o anumită doză de înţelegere, şi face mare haz pe seama sucizeniei lor. Nu scrie cu răutate, deşi suferă... Personajele sale evoluează natural pe scenă, dau cu bâta în baltă, umorul rezidă din bombasticismul lor, din mofturile lor, megalomaniile lor, din contrastul dintre esenţă şi aparenţă, din limbaj etc.. Caragiale a fost cam "nevricos", se resemna considerându-se un ghinionist ereditar: "Aşa sunt eu ginionist". Era total lipsit de simţ practic, şi se zice că şi-ar fi deschis berărie, sau nu stiu ce boldă, însă fără mare succes. Cum ne zice Călinescu, el nu prea avea tragere pentru munca de rând, dar nici instinct de familie. Când este angajat ca Director la Teatrul Naţional, cum mărturiseşte foarte puţin surprins Călinescu, are soarta omului superior, al inteligentului care vede şi înţelege lucrurile: e denigrat şi bălăcărit şi în final eliminat din sitem . Cine are nevoie de aşa ceva într-o societate bazată pe interes? În toate instituţiile e nevoie de proşti, de supuşi, de oameni care să lupte pentru interesele anumitor indivizi: „ (...) când un mare intelectual e pus acolo unde e locul lui, tocmai cei îndatoriţi a-l sprijini, intelectualii, îl bârfesc. Presa cu o unanimitate impresionantă combat pe noul director spre mulţumirea lumii politice, obişnuit să vadă la Teatru pe unul din tagmă." Caragiale a adus un minunat elogiu lui Eminescu (În Nirvana). La moartea acestuia, cum singur declară, a izbucnit în plâns: "În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă; cel mai mîhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plîns cînd l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii sub teiul, n-am plîns de moartea lui; am plîns de truda vieţii, de cîte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi.". Şi-aminteşte cum l-a cunoscut pe rebelul şi vgabondul Eminescu, cu figura sa schilleriană, iniţial acesta, după cum declară dramaturgul, lucrând la un grajd prin Giuirgiu, dormind în fân cu un geamantan mare de cărţi alături. Când primeşte o avere, incredibil, Caragiale se mută şi îşi petrece ultimii ani în Germania, probabil sătul de moftangii. „Caragiale a murit la 9 Iunie 1912 în Berlin, încheind o existenţă destu de chinuită, suportată cu un râs fără tenebre, de om răsăritean."

Ce ne mai trebuie Eminescu?

15 ianuarie: ziua de naştere a lui Eminescu. Câteva articole şi manifestări, în mare majoritate forme fără fond pe modelul: „Eminescu, Luceafărul literaturii române”... În Tribuna am citit un articol bunicel, despre Eminescu şi peregrinările sale prin Transilvania, respectiv Eminescu şi Sibiul. Am aflat lucruri noi, de exemplu că bustul lui Eminescu din „Sub Arini” ar fi fost dezvelit încă din 1938 (credeam că mai recent) şi că la festivitate ar fi fost printre alţii Mircea Eliade, Ionel Teodoreanu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, aceştia din urmă rostind discursuri... Articolul se încheie patetic: „Au trecut de la naşterea lui (Eminescu) 160 de ani şi în locul său n-a mai răsărit un atât de strălucitor LUCEAFĂR pe bolta poeziei româneşti ! ”. Bravos! Aşa e, însă poate domnul care a scris articolul să şi explice de ce mai rar oameni ca Eminescu? Mi se pare că toate aceste steoritipii în loc să spună ceva despre Eminescu, ne îndepărtează şi mai mult de el. Eu merg mai degrabă pe ce zicea Călinescu, că Eminescu a fost om ca toţi oamenii, a iubit şi murit ca toţi oamenii, însă singura diferenţă, ce îl face genial, e faptul că a scris poezii bune. Şi încă ceva, un fapt care e o raritate : a fost integru. I s-a imputat un anumit patetism poeziei sale, care e de altfel caracteristic perioadei romantice. Trebuie ţinut cont de faptul că în epocă „iubito”, „dragă” nu erau demotizate ca acuma. Dimpotrivă, era ceva nou în manieră de exprimare poetică. De asemenea poetul a fost considerat un romantic întârziat (neoromantic ). A fost într-adevăr contemporan cu simboliştii şi parnasienii (literatura evoluase în celelate ţări "mai dezvoltate"), însă nu cred că trebuie supralicitat criteriul de succedare al curentelor.. E drept şi că poezia lui Eminescu poartă influenţa scriitorilor români dinaintea lui (Bolintineanu, Alecsandri, Hasdeu etc.), şi a poeziei mari romantice universale. Chiar teiul pare a fi împrumutat de la Heine, ca şi opoziţia teluric - celest (geniu-om de rând), Hyperion de la Hölderlin. Spiritul protestatar de la Sándor Petőfi sau Lermontov etc.. Însă chiar şi aceşti scriitori, la rândul lor, au avut o continuitate care merge înapoi până la scrierile antice. Eminescu a fost printre primii scritori români care au folosit limba românească populară pentru a exprima idei profunde, a creat o limbă naturală, plastică, nesofisticată, şi cu acoperire în planul trăirii populare româneşti. De-a lungul timpului toate mişcările şi partidele obscure româneşti l-au revendicat pe Eminescu. Legionarii l-au făcut legionar prin citate scoase din context, cum ar fi cele din „Doină”, „Rugăciunea unui dac”, comuniştii l-au considerat un vizionar care a intuit în proletari sau ţărani, sau mai ştiu eu ce categorie umană, elementul sănătos ("Împărat şi proletar"), etc.. Aberaţii prin care aceste mişcări obscure au încercat să-şi justifice atrocităţile lor în dorinţa de putere. Eminescu a rămas „ce-a fost, romantic”, cum însuşi se denumea. A avut şi sobrietatea şi echilibrul clasic, în poeme ca "Glossă","Sonete" etc.. A fost, cum ne zicea un bun profesor de română din liceu, Luncaşu, a fost Luceafăr, şi Demiurg, Cătălin şi Cătălina, om şi geniu. Ca şi Caragiale a fost un bun observator al realităţilor sociale româneşti şi un necruţător critic, cu valenţe universale şi general valabile: „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punînd mîna pe ei, /Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,/ Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”. Observ cum se încearcă pe posturile de televiziune distrugerea cu metodă a valorilor auntentice şi impunerea mizerilor drept valori, cum se întâmplă de exemplu la Mondenii. Ieri seară am văzut cum se râdea de un violonist cu studii, tot comicul rezidând din faptul că acesta trebuia să se închine şi să vorbească respectuos ca să fie admis în „Facultatea Manelelor”. În derâdere e luat şi Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare etc. Până la urmă „între dânşii să se plece” , cum spunea poetul, căci mai nou tot mai mulţi şi dintre muzicieni visează la vile şi piscine şi cântă coveruri. Să-ţi placă Eminescu a devenit un subiect tabu. Şi ne mirăm că atragem după noi toate intemperiile. Cum zicea un prieten: doar întoarcerea la adevăratele valori ne mai pote salva, în lumea asta care se duce în jos. În toate timpurile marii oameni au fost scoşi drept nebuni de cei cărora aceştia le-au arătat faţa lor hidoasă. Ce spunea Hasdeu despre adevăratul poet i se aplică foarte bine şi lui Eminescu, într-o poezie scrisă vizionar cu 30 de ani înaitea morţii acestuia: „Idei contrare, cerul şi pământul, /Din inima sărmanului detun./S-adună gloate spre-asculta cuvântul.../ Şi-apoi rostesc osânda: <<îi nebun!>>” Mă opresc aicea să nu cad în patetism (poate e prea târziu), sau să devin şi eu un vreun „mititel”, care se „lustruieşte” pe el, în loc să aduc un elogiu poetului. În încheiere o să mai inserez câteva citate din Eminescu:

„Sã blesteme pe-oricine de mine-o avea milã,

Sã binecuvinteze pe cel ce mã împilã,

S-asculte orice gurã ce-ar vrea ca sã mã râdã,

Puteri sã puie-n bratul ce-ar sta sã mã ucidã,

S-acela între oameni devinã cel întâi

Ce mi-a rãpi chiar piatra ce-oi pune-o cãpãtâi”

„Multe flori sunt, dar puţine

Rod în lume o să poarte,

Toate bat la poarta vieţii,

Dar se scutur multe moarte.”

“Vezi, rândunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc,

S-aşează bruma peste vii

-De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?”

“Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,

Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;

Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;

În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;

Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!”

„ O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,

Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?

Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,

Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;

Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,

O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?

Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,

Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,

Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,

Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari

Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,

În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.

Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune,

Peste toate o lopată de ţărână se depune.

Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri

Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...

Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,

Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...”

Apocalipsa după Milan Voinovici (Să nu minţi..)

Nu suport oamenii mincinoşi. Că trăim o Apocalipsă e evident, într-o lume în care a minţi este considerat diplomaţie. "Fii şi tu mai şmecher, mai descurcăreţ!" e sfatul pe care-l primeşti adesea de la "binevoitorii" din jurul tău. Give me a fuckin' break! "There' s room at the top, they are telling you still, but first you must learn how to smile when you kill" cum zicea Lennon. Vreau să-mi spui adevărul! Suntem destul de puternici să-l suportăm! A noua poruncă: "Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.". Ne ducem dracului. Eu cred că politicienii au tratate de manipulare, tratate de minţit, tatate de fraierit. Ca şi agenţii imobiliari, ca şi angajaţii la hoteluri care primesc nişte străini decrepiţi şi protocolari şi seci. Să-ţi arăţi fasolea, să le vorbeşi frumos unor imbecili, să fii "pedant", să-i pupi în fund. Mă dezgustă politeţea lor exagerată, limba impecabilă, afecatrea şi râsetele lor pline şi forţate. Sunteţi o adunătură de plicticoşi până la Dumnezeu! Prefer compania beţivilor din spelunci, sau a puşcăriaşilor ( care măcar sunt sinceri), decât să vă văd feţele de tăntălăi! Îţi vor şi sufletul mai nou în înpuţitele de instituţii în care lucrezi. Nu e de ajuns că le munceşti ore în şir, te vor complice. Te vor parte din mafia lor ( ca şi mafioţii care te pun să comiţi o crimă, să-ţi ucizi un membru din familie ca să te poată avea la mână ). Nu te conformezi eşti eliminat din grup, diplomat.. Ţi se scot tot felul de învinuiri: că eşti incompetent, că eşti leneş sau mai stiu eu ce. Solidari cu Răul se fac şi colegii tăi, poate chiar prietenii tăi apropiaţi, care de frică să nu-şi piardă serviciul ajung să te bălăcărească, să urle cu hienele, cu oamenii fără scrupule, cu groteştii, cu ticăloşii. Şi ai să fii uimit câţi sunt în stare de aşa ceva, şi câţi ţi se împotrivesc la greu. Vor să le sclavageşti, şi nu e de ajuns, te vor complice, şi nu e de ajuns, te vor şi supus, să te închini lor pentru un salariu mizer, doar ca să-ţi dea un picior ca la un câine. Dar deja divaghez, deşi până la urmă tot de minciună e vorba, de ipocrizie. Ziceam că ne ducem naibii şi că urăsc mincinoşii. Îl văd pe Geoană la televizor cum nu-i crapă obrazul să spună că nu se mai poate ca toate decizile luate de noua conducere să fie luate în detrimentul omului necăjit de rând şi bla bla, bla bla!... Uite "cui îi pasă"! Uite cine moare de dragul nostru! Nu mai poate el de noi... Nu te mai chinui, drăguţă, lasă-ne şi tu în amarul nostru.. Minte cu sfruntare, simulează, ăsta e tipul care te minte în faţă, el ca şi ceilalţi politicieni, minte de îngheaţă apele! Sunt curios ce simte un om de genul ăsta, dacă se poate spune că un astfel de prototip are sentimente. Se crede oare ambiţios, descurcăreţ, se crede un om de carieră, diplomat, un tip care obţine ce vrea, care face ceva în viaţă, care ajunge departe? Cred că da, cred că asta crede, el şi mulţi din jurul lui. Dar e doar un mincinos, şi nimeni n-o să schimbe asta niciodată! Geoană e doar un exemplu. Mincinoşi sunt cei care îţi vând chimicale învelite frumos şi îţi spun că sunt naturale. Te mint în faţă fără mustrare. Îţi vând moartea împachetată frumos, cancerul la colon, ficat sau stomac sau mai ştiu eu ce altă boală grotescă, ţi-o vinde cu steluţe şi tipe frumoase zâbitoare pe înveliş. Mai au şi neruşinarea să-ţi spună că produsul e natural şi să dea impresia că se gândesc la sănătatea ta. Viaţa bancherilor iarăşi parcă e motivată doar pentru a avea tu unde să locuieşti şi cum să reuşeti să-ţi iei o casă unde să tragi o gloată de copii şi să fii fericit. Alţi mincinoşi neruşinaţi!... Nici tinerii nu sunt sinceri în marea lor majoritate. Sunt doar o şleahtă de teribilişti, mai jos şi decât maneliştii, pentru că au aceiaşi structură însă mascată. Şi se mai cred cool. Le lipseşte esenţa. Ştiu ei ce înseamnă spiritul rock, punk sau hip-hop!.. O gloată de papleci, de golani, de mincinoşi! Să nu mai vorbim de minciunile de pe internet. Ţi se oferă tot felul de lucruri şi servicii "gratuite", ca apoi să ţi se ceară cardul. Nu pretind nimic gratuit, însă ce credibilitate poate avea unul de ăsta? De ce minte? Exemplele ar putea urma, însă sunt prea dezgustat acuma ca să mai dezvolt. Şi în plus am mai vorbit de lucrurile astea într-o altă postare. Rămân la părerea mea că trăim o mare minciună, că semnele apocaliptice biblice sunt evidente. Văd atâta minciună...

*Secvenţa care urmează e din filmul "25th Hour" cu Edward Norton, ca dovadă că nici pe dincolo nu e mai bine, că nici pe dincolo nu merg câinii "cu colaci în coadă".

Lumea în care trăim.. (Ernesto Sabato - Înainte de tăcere )

Înainte de tăcere, a lui Ernesto Sabato este un testament literar scris la o vârstă înaintată. Este un compendiu al concepţiilor umane asupra existenţei, cu argumente pro şi contra existenţă, cu problema iubirii, a existenţei dumnezeirii sau a sensului, etc. pe care le-au abordat generaţii de poeţi, filosofi, scriitori sau teologi , cu păreri împărţite.Viaţa cu sensurile şi nonsensurile ei..
Ernesto Sabato este un scriitor argentinean care în tinereţe a cochetat un pic cu comuniştii, mânat de o sinceră umanitate, însă ca şi mulţi din generaţia sa, a sfârşit curând în deziluzie, observând contradicţile din filosofia marxistă, tirania şi...inumanitatea (sic!) lui Stalin etc..: „Anevoios este drumul care îl aşteaptă” spunea el despre cel care doreşte să lupte pentru binele colectiv, „: cei puternici îl vor cataloga drept comunist pentru că pretinde dreptate pentru cei sărmani şi înfometaţi; comuniştii îl vor eticheta drept reacţionar pentru că reclamă liberatate şi repsect pentru persoană.” S-a străduit din greu o viaţă să să lupte şi să-şi întărească credinţa pe care pare să nu şi-o fi pierdut niciodată total, deşi viaţa lui, ca a fiecăruia probabil, a fost greu încercată. Şi grea e viaţa celui care gândeşte! Sufletul său este tărâmul marii poezii a existenţei, de netăgăduit, dar şi tărâm al suferinţei ( până la urmă trăire divină ). Cam aşa aş caracteriza în câteva cuvinte cartea lui Sabato. Ideile sunt multe însă, aproape fiecare rând e o frază memorabilă şi revelatorie. Autorul observă degradarea umană contemporană : „Dezvoltarea facilitată de tehnică şi de economie a avut consecinţe funeste pentru omenire”. „Acest paradox, ale cărui ultime şi tragice consecinţe le suportăm astăzi, a fost rezultatul a două forţe dinamice şi amorale: banii şi raţiunea.” Sabato sancţionează raţionalismul, materialismul şi individualismul.. „Înnebuniţi de supradezvoltare, am comis grava eroare de a ne pierde fiinţa originală, imitând imperiile maşinii şi ale derilului tehnologic.” „Atâtea valori distruse din cauza banilor, iar acum omenirea, care s-a dedicat în totalitate creşterii economice, nu-şi poate adăpostii oamenii.” „Neliniştea e singurul lucru care a ajuns pe culmi niciodată bănuite.” Omul tindă să devină un robot în societatea capitalistă. Obiceirurile şi tradiţiile s-au pierdut şi ele ca şi consecinţă a „barbariei tehnologice” (am văzut numai acuma de sărbători câtă autenticitate se mai pastrează, totul nefiind alceva decât o mare afacere, un artificiu, de la urări până la Sfântul Ioan Botezătorul a cărui viaţă apare povestită pe pliante de la marketuri).
În continuare Sabato vorbeşte în note apocaliptice despre consecinţele lăcomiei unora care a ajuns să afecteze însăşi natura: „Mai mult: cerul şi pământul s-au îmbolnăvit. Natura, acest arhetip al frumuseţii, s-a dezechilibrat.(..) Oxigenul se împuţinează ireversibil de la bioxidul de carbon din automobile şi fabrici, şi din devastarea pădurilor. Ţările dezvoltate produc patru sute de milioane de tone de reziduri toxice pe an (...). Câteva grame de substanţă toxică sunt mortale pentru fiinţa umană.” Şi conchide: „Se pare că nu contează că suntem în pragul distrugerii fizice a planetei, atât de puternice sunt individualismul şi lăcomia. ” Sabato observă că în ziua de astăzi „tinerii suferă: ei nu mai doresc să aibă copii.” Se sancţionează ipocrizia societăţii, cei care mai păstrează umanitatea fiind considerati fantezişti, utopici, poeti, idealişti. „Realistii” devin cei care distrug „orice fel de realitate”. Lumea e într-o continuă înarmare, jumătate din banii cheltuiţi pe arme, conideră Sabato, fiind suficienţi pentru rezolvarea problemei alimentaţiei din lume. Autorul nu-şi pierde totuşi încrederea în om: „Totul în om poate fi sufocat, în afara nevoii de Absolut.” În continuare, însă, trăim într-un tărâm birocratic care a luat locul „metafizicii şi zeilor.” Prin creaţie însă autorul reuşeste să-şi ofere clipe de eternitate. „Creaţia este acea parte a simţirii pe care am cucerit-o în luptă cu imensitatea haosului”. Dacă Idealul în lume nu există, viaţa noastră poate fi refăcută din bucăţi de Absolut, pe care îl găsim cu greu şi...din ce în ce mai greu în lume (în creaţie, în graţie, prietenie, etc.).
Ar mai fi multe de spus despre această carte care mi se pare o destul de autentică imagine a societăţii contemporane şi a lumii, pe alocuri cu tuşele puţin cam îngroşate.. Autorul crede şi se îndoieşte de lume, ca Omul de-a lungul acestei călătorii metafizice, adesea dramatică, care este viaţa. Sabato se apropie ca şi gândire de Cioran în unele privinţe ( pe acesta l-a şi cunoscut după cum declară în carte ), amintindu-şi-l cum declara că „în tristeţe se pune tot sufletul.”
Ca să închei într-o notă mai optmistă, iată cum îşi motiva Sabato actul ce a detrminat scrierea aceste cărţi: „Poate asta te ajută să dai peste un sentiment de transcendenţă în lumea asta stigmatizată de orori, trădări, invidii, părăsiri, torturi şi genociduri. Dar şi o lume cu păsări care mă trezesc la viaţă atunci când le aud cântecul, în zori, când bătrâna mea pisică vine şi mi se întinde pe genunchi sau când văd culorile florilor, uneoori atât de minuscule, încât trebuie să le obeservi foarte de aproape. Umile mesaje, pe care pe care Divinitatea ni le dă despre existenţa Sa.(...)”

În vremuri de criză oamenii nu mai fac copii, fac maşini..

În vremuri de criză oamenii nu mai fac copii,
fac maşini. Te duci şi cochetezi cu fata de la ghişeul băncii,
îţi dă să completezi o hârtie pe care cu tandreţe o scrii, o înseminezi cu mina pixului,
şi curând o să se nască o maşină, perioada de gestaţie urmând după ( durează 5 ani, 10 sau mai mulţi,
în funcţie de perioada de timp pe care ai făcut contractul ).
De dimineaţă te duci şi îi tragi cauciucuţele de iarnă bolidului, faci căldurică,
îi dai să pape motorinuţă şi îi dai uleiuţurile.

S-au înmulţit pe străzi maşineile şi câinii vagabonzi!
Pe trotuar te latră maşinile şi te muşcă de mâini, de picioare, te dau cu capul de asfalt.
Te calcă câinii, te accidentează, îţi ferfeliţează pulpele, te umplu de turbare! Sau maşinile te umplu de turbare şi te ferfeliţează sau câinii te dau cu capul de asfalt, naiba mai ştie!.. ( ce-i cu lumea asta ) ..
Iubesc câinii, pe unii mai mult decât pe unii oameni,
însă nu când mă înconjoară în haite de câte 30..

"Ia vezi dacă mai avem pâine în bucătărie, ia maşina şi du-te până dincolo! Plec imediat la fitness cu maşina să dau salariul pe care l-am muncit o lună.
Feriţi-vă cu blocul să facă drum, asfaltaţi parcurile şi câmpiile şi munţii şi oceanele să mă teleportez la chef!"

Oamenii trec pe lângă tine, discută înflăcăraţi, rostesc un singur cuvânt: "-Bla, bla bla, bani..bla bla mi-e dator 5 sute
...bla bla bla, numa 300 am luat...bla bla vrea să mă ia de fraier.." ..

Mesajul e că poţi înfia un câine al străzii şi o să fii umit de cât devotament şi energie pozitivă îţi poate oferi. Dacă o faci sincer o să fi în ochii mei mai adevărat decât ăia care apar cu pitbulu înspumat ca o şampanie.

* Şi încă ceva pe ziua de astăzi: un pic de complexitate, de tehnică, de spaţialitate, un pic de trăire, un pic de artă. Adică un pic de Miles Davis.