Diamante, apă şi aer

- Poetule, ai făcut pietre preţioase la suflet şi,
cu nici o operaţie din lume, nu ţi le mai poate cineva scoate.
De ce porţi diamantele în tine, şi nu ca ceilalţi la deget?
-Diamantele mele nu sunt dintr-alea făcute
prin fabrici străine în câteva zile prin procedee tehnologice,
ele au mocnit din vremuri străvechi.
Diamantul trebuie contemplat, asta am crezut mereu.
Diamantele se formează în lava sufletului, sau poate au căzut acolo din aştrii,
le recunoaşte un specialist
sau mai degrabă cel ce simte, cel ce le recunoaşte nefiind încă şlefuite.
Sunt bogat, dar asta nu se poate vedea,
pentru că toate pietrele preţioase le port în mine.
- Ai grije, să nu arzi prea tare, poetule, iar prin jocurile tale să-ţi decompui diamantele,
până la particulele de carbon, şi să umplii cubul lumii
cu monoxid de carbon sau dioxid de carbon sau mai ştiu eu ce alt gaz toxic
şi să te sufoce, pe tine si pe cei din jurul tău,
sau să-ţi coboare şi să faci o idigestie.
Ce poet ai mai fi cu diamante la ficat?
- Deşeurile le reciclez sau le trasform, sau le depun in locuri speciale, deşi câteodată se face mult fum.
În plus un diamant şi în noroi datorită structurii sale stabile rămâne tot diamant.
Diamantele mele ard la tempereaturi înalte într-un mediu plin de oxigen.
A! şi nu-ţi arunca diamantele în faţa porcilor, şi asta pentru că e inutil!
Dar să ştii că am şi mult H2O la suflet.
Sau mai bine zis apă. Şi aer, pentru că
dacă mă gândesc bine nici n-am fost foarte bun la chimie..

Nu sunt romantic, idealist, nici măcar misogin

Mi s-a spus în câtva rânduri că sunt romantic sau idealist. Vreau să mă clarific: nu sunt niciuna dintr-astea. Nu trăiesc cu capul în nori, poate doar puţin la propriu. N-am fost niciodată un mare amator de patetisme romantice, deşi îmi plac ideile înalte, jocurile imaginaţiei. Nu am visat niciodată la o fericire veşnică, să devin un rege-geniu pe tron, înconjurat de îngeri care cântă, alături de o Beatrice, să trăiesc o fericire veşnică. Nu sunt utopic, nu visez la o societate perfectă în care oamenii trăiesc cu animalele într-o armonie perfectă, fără să muncească, cântând de dimineaţa până seara la flaut şi iubindu-se în grup. Nu am fost nicodată îndeajuns de convins de vreo ideologie care să mă facă să mă înrolez într-un regiment care luptă pentru astfel de idealuri. Am fost în schimb tot timpul conştient de existenţa unui anumit sacru în mijlocul profanului. Sufletul meu a tins tot timpul spre curăţenie, spre lucruri înalte, spiritualizate, şi ele există în mijlocul lumii în care trăim. Le-am găsit în artă, în iubire şi natură. Înseamnă asta să fii idealist? Poate doar om. E de ajuns să asculţi un Jean Baptise Lully ca să devii conştient că sublimul e tangibil. Omul nu e puţin lucru ( mă refer aicea la cei puţini care mai păstrează în ei umanitate ), e un creator şi un explorator.. Unii însă încearcă să să schimbe lumea după chipul şi asemănarea lor mică, să murdărească, să desacralizeze totul. Pentru asta nu am de gând să trăiesc doar visând sau doar citind. Într-o societate normală profesorii, artiştii ar trebui să fie plătiţi , fiind păstrătorii unor valori spiritual-umane ( mă refer la cei care sunt cu adevărat profesori şi cu adevărat artişti ). Cine mai are însă nevoie de ei? Poate doar de pâine ( artificii ) şi circ. Cineva îmi spunea că e normal ca un poet să nu câştige, pentru că nu produce. Cât de pragmatic a ajuns să fie privit aristul! După unii poate să şi moară ( la dracu nu zic să se ducă, pentru că e de multe ori acolo ). În ce mă priveşte, ştiu că trebuie să şi muncesc, şi până la urmă şi asta însemnă tot să fii om: să lucrezi, să laşi ceva în urma ta. E rău să furi sau să te compromiţi pentru nişte bunuri. Misogin iarăşi nu sunt, sunt doar dezamăgit de atitudinea pe care o au majoritatea femeilor în societatea asta modernă, capitalistă. Unele dintre ele chiar frumoase, se scălămbăiesc prin cluburi, ca nişte striptioze la bară, cu ficiori muşchiuloşi în jurul lor, învederat săraci cu duhul, pe o muzică house. Un videoclip la televizor pe care l-am văzut de curând mi-a trezit toate aceste meditaţii "geniale". Protagonista din videoclip arăta destul de bine, nu era lipsită nici de anumite calităţi vocale, filma undeva prin Paris, cu clădiri vechi în jur, lucrul acesta părându-mi-se blasfemator, acţiunea mutându-se pe rând de pe lucrările artistice, în disco unde dansau închedicaţi ficiorii mai sus menţionaţi cu "mândra" noastră între ei. E caracteristic în ziua de astăzi, pe linia Mihaelei Rădulescu, pe lângă faptul că eşti o considerată o"mare vedetă" ( tu nefiind decât o sacbroasă enterntainer-iţă ), să te crezi şi o mare artistă (artist), personalitate enciclopedică etc.. Asta n-am înţeles-o niciodată: dacă eşti un entertainer, câştigi bine din asta, de ce vrei să fii şi artist ( cum am văzut odată declarând Shakira chicotind, că ea nu e entertainer, e artistă ). Adică vrei să fii şi cu... puii mari şi cu cloca grasă ( să nu folosesc alt proverb). Unii vor să le fure artiştilor tot, să murdărească totul . Artist e Bach, Van Gogh etc.., nu un prostănac ce "animă plajele" vara între prostime. Eşti mare vedetă sexy a manelelor, ai bani, te admiră o grămadă de prostănaci, de ce vrei să iei şi ce aparţine celorlalţi, de ce vrei să fii şi academiciancă? Unii vor să transforme lumea într-un spaţiu descaralizat, într-un mare bâlci al deşertăciunilor. Privind videoclipul de ieri m-a durut să văd cum gândesc tinerele din ziua de astăzi, să văd cât au cap, şi cât de mult se dezumanizează ( se defăimează ), făcând imposibilă transcendenţa, înlocuind-o cu banalitate şi vulgaritate. Mare păcat.

Îmi plac Paştile?

Paştile mi-au plăcut în general mai mult decât sărbătorile de iarnă, friguroase, rareori cu zăpadă, cu zile scurte. Le percep însă mai puţin în sens creştin şi mai degrabă în sens panteist, păgân. Un preot ar fi consternat de afirmaţia aceasta, vocaţia religioasă lipsindu-mi în general. Pentru mine personal Paştile reprezintă o sărbătoare a primăverii, a reînvierii naturii, a vieţii în genere, percep o anumita mistică, însă nu de sorginte religioasă. Până la urmă cum mai poţi crede în epoca în care trăim în aberaţii gen Înviere şi alte miracole ca cel al transformării apei în vin, etc.? N-am înţeles niciodată cum trebuie pe rând să te temi de Dumnezeu şi să-l iubeşti mai mult decât pe tine însuţi, cum poţi iubi o abstracţiune. Ce mă revoltă e că Biserica e mare proprietară, că preoţii sunt omniprezenţi, indiferent că e o înmormâtare a unui sărac sau o ungere a unui rege. Ştiu că e un subiect delicat, iar cei care au puterea să creadă n-au decât! Pentru mine sărbătoarea Paştilor e mai mult o tradiţie, cu farmecul ei, nu lipsită de mistică, dar pe care eu o percep ca venind din altă parte. Pentru că lumea are şi ea miracolele ei, frumuseţiile ei, care i-a făcut pe oameni, de-a lungul timpului, să se minuneze, să le surprindă plastic în cadrul lucrărilor artistice. Sărbătorile acestea mai ordonează puţin lumea, o mai liniştesc, o opresc din munca grea şi fuga disperată după bani şi bunuri. Cineva în Tribuna îi critica pe cei ce vin la biserică doar pentru a-şi mai alimenta subiecte de bârfă sau din mai ştiu eu ce alte motive, şi mai puţin din cunoştinţă a conotaţiilor religioase. Mă oripilează şi pe mine bârfitoarele, dar probabil muţi percep sărbătorile ca şi mine, mai puţin religios, şi mai mult ca o sărbătoare care te iluminează. În rest românul bea, mănâncă şi chiuie ca de obicei, cum ştie el cel mai bine de sărbători. Nu despre ei însă vreu să vorbesc aicea. Altcineva, tot în Tribuna era oripilat de zicala "să fim mai buni de sărbători", considerând că buni ar trbui să fim tot anul.. De acord şi cu asta, însă cred eu că în perioada asta mai ales ar terbui să ne ocupăm de suflet, că avem răgazul să ne odihnim, să ne refacem bateriile pentru a continua munca şi căutările noastre existenţiale. Acum câţiva ani, când entuziasmul era mai puternic, îmi plăcea să mă scol de dimineaţă şi să iau Paşti, asta fără să stau pe la slujbe anoste. Îmi placea să petrec câteva clipe în curtea bisericii, să stau la coadă, când noaptea se îngâna cu ziua, la umbră de bolţi şi picturi murale învechite de timp, cu sensuri ascunse. Să iau Paştile într-un pahar sau borcan de plastic de muştar. Să vin spre casă sau să mai zăbovesc un pic cu câte un prieten în parc la cetate cum ţin minte că am făcut într-un an. Asta se petrecea acum 11, 12 ani. Se crăpa de ziua, iar cu o seară înainte am văzut un film despre Beethoven (Immortal Beloved) pe care-l purtam adânc în suflet. Prietenul meu îmi povestea despre conflictele din Iugoslavia şi de vitejia iugoslavilor, cum au ieşit cu piepturile dezvelite în întâmpinarea duşmanului. Eram foarte tânăr atuncea, iar sufletul mi-era plin de elan şi de trăiri înalte, sacre, vijelioase. Ca muzica lui Beethovem de altfel. Iar sărbătoarea, străzile vechi ale Sibiului cu pavajul lor, cu casele baroce, dintr-o altă epocă, din epoca "titanului de la Bonn" parcă, sau dintr-o lume din afara timpului, a înseşi artei, îmi potenţau trăirile. Se crăpa de ziuă, prevesteau o zi frumoasă, o pasăre scotea triluri la intervale, accentuând parcă senzaţia de linişte, de somnolenţă. Aerul era curat, iar vocile noastre sunau clar, cu emoţie, atenuate de împrejurimi. I-am povestit prietenlui febril impresiile filmului pe care l-am văzut, viaţa grea pe care a dus-o compozitorului, îmbunată, iluminată de creaţia sa. Apoi pe străzile pustii, dar liniştite am pornit spre casă. E Sibiul pe care o să-l păstrez veşnic în suflet, cu Paştile lui.

Totul pare să se subordoneze tot mai mult banului...

Totul pare să se subordoneze tot mai mult banului în lumea în care trăim, sau poate aşa a fost dintodeauna? Citeam în Tribuna despre "Un Paşti ca-n poveşti la Carrefour", concurs de desene pentru clasele I-VIII. Şcoala se pare că se mută în supermarketuri ( de ce să nu scriem "supermarcheturi"? ). Unde au ajuns să se petreacă clipele de poveste! Într-un magazin! Am văzut o reclamă cu una care când aude numele unei napolitane îşi zice şi ea numele, făcând cunoştinţă cu batonul. Sau aia în care zice ceva de genul: Sunt fratele pe care nu l-ai avut niciodată, de aia îmi dai un hamburger ( citit româneşte)?.. Se echivalează iubirea de frate cu iubirea de un hamburger cu euri... Asta ar dori ei, să iubeşti faptul de a face ei bani ca pe un frate.. Nu ştiu unii cum să mai atragă cumpărători, şi cum poţi scoate bani din buzunarul oamenilor, dacă nu folosind-te de lucrurile la care ei ţin cel mai mult ? Asta nu pot să o înţeleg nici în ruptul capului, câtă parşivenie, cum se pot folosi unii de ce e mai frumos şi mai sfânt în lumea asta, de ce ar trebui să rămână imaculat, pentru a stoarce bani, pentru a-şi lua nişte burtoşi vile şi pişcine, maşini tari, pentru a merge în excursii în insule exotice, la streaptease, sau pentru a-i cumpăra unei siliconate poşete chichi michi! S-a ajuns prea departe. Directorii permit în şcoli copiluţelor de la reprezentanţa Avon să întrerupă orele profesorilor pentru a prezenta noua ofertă de "mirosuri similare", la consiliile şcolare, jumătate din timp li se prezintă profesorilor de către angajaţii băncilor, tot cu acordul directorilor, anumite tipuri de carduri şi avantajele acestora. În hoteluri şi în multe alte instituţii se angajează doar fete tinere ( cele care s-au căsătorit, sau au un copil se pot duce dracului, să moară pe stradă cu copil cu tot, sau să se prostitueze, sau să facă ce cred ele, că oricum nu le mai angajează nimeni, te temi că nu te angajează nici măcar anul ăla care sunt obligaţi prin lege, că nu te pui cu baştanii.. ). Dacă ai trecut de o vârstă la fel, poţi muri liniştit, pentru că pipiţele mai tinere "atrag mai bine clienţii". La câtă dezumanizare s-a ajuns pentru bani! V-ar conveni ca prietena dumneavoastră să fie folosită, graţiile ei să fie folosite pentru a atrage nişte străini libidinoşi la un hotel, să câştige o patroană de asta care promovează aşa ceva ( paradoxal ea însăşi în vârstă ), sau să vă fie copila dumneavoastră despuiată ca să-i facă pe unii să cumpere aparate de pâine de exemplu? Asta mi-aminteşte de filmul The Assassination of Richard Nixon cu Sean Penn.. Sălile de masaj erotic am auzit că ar fi nişte bordeluri mascate, de ce să nu transformăm şi hotelurile şi alimentările şi papetăriile în case de toleranţă? Să transformăm lumea înt-un mare bordel. În mare parte îmi face impresia că este deja, şi o mare cocină. Mai vine Puya să ne spună că poţi să obţii un merţan cu un compromis, o viaţă tare. Halal model de conduită! Îndrăgostiţii mai nou beau o cafea cu chimicale simandicoşi prin Mall şi discută "dinamic" nimicuri. Telefoniile mobile încarcă facturile celor ce doresc să-şi audă un pic prietena sau să îşi întrebe părinţii cum se simt. Dar probabil că unii îşi merită soarta, pentru că se înghesuie şi se înhamă bucuroşi la aşa ceva. Cum zicea un prieten, "aştia nu sunt oameni", "creiere şterse".. Nu sunt oameni nici cei care promovează aşa ceva, nici cei ce se pretează la aşa ceva. Şi ne mirăm că se întâmplă atâtea nenorociri în lumea asta, cum am auzit de curând de atrocităţile de la Moscova. Dar oare nu ne facem şi noi vinovaţi de acestea prin ce promovăm, prin ce facem, prin faptul că tolerăm sau ne facem solidari cu mizeria pentru bani? Nu se trag ele cumva şi din vina noastră? Poate că unii îşi merită soarta, poate că fiecare lucru se întâmplă dintr-un motiv, să traduc o zicală bună (de data asta ) americană..