Îmi plac Paştile?

Paştile mi-au plăcut în general mai mult decât sărbătorile de iarnă, friguroase, rareori cu zăpadă, cu zile scurte. Le percep însă mai puţin în sens creştin şi mai degrabă în sens panteist, păgân. Un preot ar fi consternat de afirmaţia aceasta, vocaţia religioasă lipsindu-mi în general. Pentru mine personal Paştile reprezintă o sărbătoare a primăverii, a reînvierii naturii, a vieţii în genere, percep o anumita mistică, însă nu de sorginte religioasă. Până la urmă cum mai poţi crede în epoca în care trăim în aberaţii gen Înviere şi alte miracole ca cel al transformării apei în vin, etc.? N-am înţeles niciodată cum trebuie pe rând să te temi de Dumnezeu şi să-l iubeşti mai mult decât pe tine însuţi, cum poţi iubi o abstracţiune. Ce mă revoltă e că Biserica e mare proprietară, că preoţii sunt omniprezenţi, indiferent că e o înmormâtare a unui sărac sau o ungere a unui rege. Ştiu că e un subiect delicat, iar cei care au puterea să creadă n-au decât! Pentru mine sărbătoarea Paştilor e mai mult o tradiţie, cu farmecul ei, nu lipsită de mistică, dar pe care eu o percep ca venind din altă parte. Pentru că lumea are şi ea miracolele ei, frumuseţiile ei, care i-a făcut pe oameni, de-a lungul timpului, să se minuneze, să le surprindă plastic în cadrul lucrărilor artistice. Sărbătorile acestea mai ordonează puţin lumea, o mai liniştesc, o opresc din munca grea şi fuga disperată după bani şi bunuri. Cineva în Tribuna îi critica pe cei ce vin la biserică doar pentru a-şi mai alimenta subiecte de bârfă sau din mai ştiu eu ce alte motive, şi mai puţin din cunoştinţă a conotaţiilor religioase. Mă oripilează şi pe mine bârfitoarele, dar probabil muţi percep sărbătorile ca şi mine, mai puţin religios, şi mai mult ca o sărbătoare care te iluminează. În rest românul bea, mănâncă şi chiuie ca de obicei, cum ştie el cel mai bine de sărbători. Nu despre ei însă vreu să vorbesc aicea. Altcineva, tot în Tribuna era oripilat de zicala "să fim mai buni de sărbători", considerând că buni ar trbui să fim tot anul.. De acord şi cu asta, însă cred eu că în perioada asta mai ales ar terbui să ne ocupăm de suflet, că avem răgazul să ne odihnim, să ne refacem bateriile pentru a continua munca şi căutările noastre existenţiale. Acum câţiva ani, când entuziasmul era mai puternic, îmi plăcea să mă scol de dimineaţă şi să iau Paşti, asta fără să stau pe la slujbe anoste. Îmi placea să petrec câteva clipe în curtea bisericii, să stau la coadă, când noaptea se îngâna cu ziua, la umbră de bolţi şi picturi murale învechite de timp, cu sensuri ascunse. Să iau Paştile într-un pahar sau borcan de plastic de muştar. Să vin spre casă sau să mai zăbovesc un pic cu câte un prieten în parc la cetate cum ţin minte că am făcut într-un an. Asta se petrecea acum 11, 12 ani. Se crăpa de ziua, iar cu o seară înainte am văzut un film despre Beethoven (Immortal Beloved) pe care-l purtam adânc în suflet. Prietenul meu îmi povestea despre conflictele din Iugoslavia şi de vitejia iugoslavilor, cum au ieşit cu piepturile dezvelite în întâmpinarea duşmanului. Eram foarte tânăr atuncea, iar sufletul mi-era plin de elan şi de trăiri înalte, sacre, vijelioase. Ca muzica lui Beethovem de altfel. Iar sărbătoarea, străzile vechi ale Sibiului cu pavajul lor, cu casele baroce, dintr-o altă epocă, din epoca "titanului de la Bonn" parcă, sau dintr-o lume din afara timpului, a înseşi artei, îmi potenţau trăirile. Se crăpa de ziuă, prevesteau o zi frumoasă, o pasăre scotea triluri la intervale, accentuând parcă senzaţia de linişte, de somnolenţă. Aerul era curat, iar vocile noastre sunau clar, cu emoţie, atenuate de împrejurimi. I-am povestit prietenlui febril impresiile filmului pe care l-am văzut, viaţa grea pe care a dus-o compozitorului, îmbunată, iluminată de creaţia sa. Apoi pe străzile pustii, dar liniştite am pornit spre casă. E Sibiul pe care o să-l păstrez veşnic în suflet, cu Paştile lui.