Nu-i înţeleg pe cei care pleacă în străinătăţi..

Nu-i înţeleg pe cei care pleacă în străinătăţi. Asta nu înseamnă că îmi place neapart în România. Însă nici dincolo nu cred, în ce mă priveşte personal, că m-aş simţi mai bine decât mă simt aici în ţara mea. Sau mai degrabă ce pot avea din-colo pot avea şi aici. În plus ce aş putea face în ţări străine, aş renunţa şi la ce am aici, caţiva priteni, câteva neamuri.. Nu sunt dintre cei care cred ca dincolo „merg câinii cu colaci în coadă”, nu cred că lumea e mai bună şi mai deschisă. Poate în anumite circumstanţe m-aş muta acolo, dar nu în speranţa de înavuţire (şi nici să mă duc la shopping), ci ca şi cum m-aş muta de la Sibiu la Timişoara de exemplu. Aş pleca în străinătate mai degrabă să vizitez, asta da... Ca sibian m-am simţit tot timpul în mijlocul Europei. Mai puţin în perioada comunistă, Transilvania a fost parte din Europa, pe rând parte din Regatul Maghiar, Imperiul Austriac, Imperiul Austro-Ungar şi aproape independentă în secolul al XVI-lea. Soarta noastră a fost într-un fel blestemată de-a lungul timpului, am fost continuu asupriţi, şi cred eu nu fără motiv. Văd numai în Sibiu cum ne plecăm de bunavoie în faţa străinilor, pentru că noi înşine nu suntem capabili să ne păstorim. Suntem dezbinaţi, mediocri, neproductivi. Suntem mioritici: îi dăm în cap unuia mai bun decât noi. Ne alegem valori dintre balcanici, ne facem idoli din ţoape de la tvu şi din fotbalişti inculţi. Acuma nici robotismul de dincolo nu mă atrage. Două extreme... Nu mă văd lucrând de dimineaţa până seara cu doua, trei săptămâni de concediu pe an, cu toti banii şi maşinile pe care le-aş putea avea. Istoria omenirii e extremistă. Nu am înţeles cum de majoritatea n-a observat că mai există o a treia cale: cea a echilibrului. Avem de ales între o Românie balcanică, desacralizată, mizeră, şi un occidentalism mecanizat, inuman. Nu sunt naţionalist, nu cred doar în valorile autohtone. Vibrez la fel de mult la o doină românească cum vibrez la o muzică compusă de un aristocrat ca Jean Baptiste Lully. Cum considera poetul rus, Lermontov: arta este un tărâm pur, separat, unde se întâlnesc toate marile creaţii, indiferent că au fost plăsmuite de aristocraţi sau de ţărani. Arta este tărâmul magic unde se întâlnesc creaţiile populare cu muzica înaltă clasică într-o perfectă armonie, ca în rapsodiile ungare ale lui Brahms. Nu consider că ar trebui să mâncăm toată viaţa doar sarmale şi să bem moare de varză românească. Îmi place la fel de mult o pizza italiană, dar bine coaptă, făcută mai degrabă acasă decât cu nu mai ştiu eu ce dumnezeu bagă ăştia prin ea. Câtă mâncare mai e, însă, ceea ce pretinde a fi şi pe dincolo? Consider pe linia lui Lovinescu că e bine să luăm ce e bun de dincolo şi să adaptăm la realităţile noastre. Însă ce iau românii de dincolo? Obiceiurile proaste: mcdonald’su, „shoppingu’”, mofturile, pragmatismul, kitschurile etc.. În România ce cultivă? Vulgaritatea, hoţia, lenea, incultura, chiar mai mult: grotescul. Ascultă Guţă şi Costi Ioniţă şi pici de ciudat dacă le pui un Fanfare Ciocârlia sau Romica Puceanu, când încerci şi tu să găseşti puncte comune de comunicare. Preferă B.U.G. Mafia şi La Familia care promoveaza şmecheria şi incultura, şi li se pare de neînţeles o trupă de hip-hop de underground românesc, care crează o muzică de calitate, care spune ceva cu adevărat.. Mă rog, poate cer prea mult de la oameni. Nu toţi au capacităţi intelectuale. Vor lucruri mici, pentru că mic e şi sufletul lor, se complac în mizerie. Probabil că traiul pe care îl duc li se pare normal, se ghiftuiesc cu mâncare şi băutură proastă şi se simt bine. Cu toate că îi văd nemulţumiţi: mulţi dintre ei o taie pe dincolo în speranţa că vor face bani rapid şi vor veni şmecheri să te sfideze la semafor. Şi se mai miră când atrag toate năcazurile asupra lor... În ce mă priveşte, cum zicea Cioran, sunt mândru că m-am născut în fostul Imperiu Austro-Ungar. Mă rog, exagera aicea, din considerente stilistice probabil. Sunt mândru că m-am născut la graniţa dintre orient şi occident. Nici că mă prinde mai bine vreun oraş ca Sibiul. Nu mă atrage în mod special grandoarea şi opulenţa marilor oraşe europene. Sibiul e misterios, decent (şi nu ma refer aicea la parcul copiilor de pe centru, sau mai ştiu eu ce artificie pentru mulţime). Este oraşul unde mai poţi trăi autentic. Nu ştiu însă pentru cât timp. Mă sperie îngrozitor intrarea în Uniunea Europeană. Însă încă îmi mai păstrez încrederea că înţelepciunea, hărnicia, frumosul, curăţenia mai poate salva lumea, iar în rest ce e „val ca valul trece”.

Ce parere avea Eminescu de invazia străină din secolul al XIX-lea cu nonvalori, mânaţi doar de dorinţa de câştig. Poemul a fost adesea cenzurat (se înţelege de ce), şi pun pariu că nici pe placul conducerii actuale nu e. Cum am mai zis: "La vremuri noi, tot noi.":

DOINA
(varianta necenzurata)

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.

Din Hotin si pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;

Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Si strainul te tot paste,
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos la vale
Si-au facut dusmanii cale;

Din Satmar pâna ‘n Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul,
Indarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamna,
Nici îi este toamna toamna,
Nici e vara vara lui
Si-i strain în tara lui.

Dela Turnu ‘n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s-aseaza pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate.

Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbraca tara sânul,
Codrul - frate cu Românul -
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca
Sarac în tara saraca!

Cine-au îndragit strainii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.

Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua ‘ntreaga, noaptea ‘ntreaga,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mântui neamul tau!

Tu te ‘nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s-aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori
Iti vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara,
Indragi-i-ar ciorile
Si spânzuratorile!

Cine ne-au dus Jidanii
Nu mai vaza zi cu anii
Ci sa-i scoata ochii corbii
Sa ramâe ‘n drum cu orbii
Cine ne-au adus pe Greci
N’ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prapadi-l-ar focul jalei
Sa-l arza sa-l dogoreasca
Neamul sa i-l prapadeasca

Cine tine cu strainii
Mânca-i-ar inima cânii
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.

Turbulentul (Den Brysomme Mannen )

Mi-am amintit de filmul norvegian Den Brysomme Mannen (2006) pe care l-am văzut acum un an doi. E filmul pe care am simţit că trebuie să-l revăd acum de sărbători, când totul în jur e fad şi fără conţinut. În traducere Turbulentul, filmul este o alegorie a dezumanizării societăţii contemporane. Protagonistul, Andreas, este uman într-o societate mecanizată care şi-a pierdut această umnanitate. Filmul debutează cu acesta pe peronul metroului. Lângă el se sărută o pereche, fără sentiment, artificial, ce îl face să se arunce în faţa metroului. Acţiunea se mută cu ceva timp în urmă când îl vedem pe personaj în mijlocul unei zone aride, o benzinărie, unde este întâmpinat de un personaj, care ne trimite cu gândul la miticului Caron care ducea oameni în tărâmul morţilor. Andreas e trimis în societate. Are un serviciu nou cu un birou aranjat, un şef care îi vorbeşte frumos, însă convenţional. Când are un acces de sinceritate şi încearcă să se destăinuie, în dorinţa de înţelegere şi comunicare umană, şeful se eschivează. Andreas este un ciudat în mijlocul unei societăţii convenţionale. În club stă singur ( regia mi s-a părut magistrală ), ceilalţi stau cu spatele la personaj. Întâlnirile la masă cu colegii sunt şi ele seci, protocolare. Andreas se căsătoreşte, însă sexul e artificial, pare a avea totul, însă este nefericit. Ceva îi lipseşte. “Nimic nu mai are gust” pare a fi ideea filmului, cum declară un personaj, trezindu-i interesul lui Andreas. “Nici ciocolata caldă, nici cârnaţii, nici pizdulicea.”… Împreună cu acesta el descoperă în underground ( unde altundeva ?), săpând, o cameră secretă unde se mai auzeau de afară voci de copii, iar pe masă, o mare prăjitură cu gust, din care Andreas reuşeşte să rupă şi să mănânce cu poftă înainte de a fi prins şi luat de autorităţi. Este înconjurat de un grup de angajaţi de la firmă, la costum, iar şefa lor îi spune lui Andreas să-i lase pe ceilalţi în pace pentru că aceştia sunt fericiţi în lumea lor rutinată şi searbădă, nedorindu-şi alceva: au un serviciu, au tot ce le trebuie. Am înţeles şi eu la rândul meu că sunt oamnei mulţumiţi în societatea românească, care trăiesc exact ca în film. Numai acum de sărbători, îi văd cum se bucură şi se entuziasmeaza la lucruri fără conţinut, multiplicate pe bandă, oferite ca entertainment într-o societate de consum. M-am regăsit în Andreas: vreau să mănânc o prăjitură adevărată, cu gust. În final “turbulentul” e dus şi lăsat simbolic într-un tărâm glacial, în timp ce ceilaţi ( şeful, nevasta, prietena lui ) trăiesc convenţional în apartamente scumpe, cu parteneri perfecţi, dar reci, mănâncă îngheţată sau joacă badminton.

Spoială şi iarăşi spoială..

Care e diferenţa dintre comunism si capitalism? Niciuna. Niciuna de esenţă. Care e diferenţa între legionarism, monarhie, socialism, comunsim, democraţie, capitalism? Dacă studiezi istoria vezi că nu e decât o deosebire de suprafaţă. Programele de partid sună foarte bine, toate sună bine. Toate au în comun faptul că îşi propun să „facă dreptate”. Toate au drept scop îndreptarea răului făcut de conducerile anterioare. În spate nu se urmăreşte, însă, decât acapararea puterii. Se observă că odată ajunsă la putere, noua guvernare „îndreaptă răul” comiţând exact aceleaşi nedreptăţi. Toate partidele "luptă pentru oameni", din considerente morale. Nu se doreşte de fapt decât manipularea şi acapararea maselor cu ajutorul cărora să se obţină puterea. Şi legionarii şi comuniştii îşi propuneau să înfiinţeze cooperative. Ambele partide aveau ţapi ispăşitori: unii pe evrei, ceilaţi pe burghezi. Amândouă au dorit să-i deposedeze pe aceştia şi să le dea averile românilor în drept. În spatele partidelor se ascunde aceiaşi tipologie de hoţi.. Care e diferenţa dintre mitingurile romane, naziste, comuniste sau cele actuale? Programele dau bine, sunt bine formulate, sunt însă doar de faţadă. Nicu Ceauşescu chefuia cu Kent, whisky şi femei, în spiritul „tradiţiei proletare”. Programele partidelor sunt praf în ochi dat oamenilor de rând. Jocuri politice...Şi mă mir că mai sunt oameni la vârste venerabile care nu au ajuns încă să conştientizeze aceste jocuri. Mă miră şi mai mult faptul că scriitori mari ai literaturii române au putut adera la astfel de mişcări obscure.
Vroiam să vorbesc despre diferenţa aparentă dintre comunism şi capitalism, să luăm doar două exemple, să încetăm să mai înfierăm comunismul, sau doar comunismul, pentru că nu văd diferenţe esenţiale între guvernarea de acuma şi toate celelalte guvernări. Eu cred că nici măcar un comunism veritabil n-a fost acela dinainte de ’89, aşa cum nici acuma nu e o democraţie autentică. Lumea a fost condusă de-a lungul istoriei de aceaşi şleahtă de oameni fără scrupule, indiferent că s-au numit legionari, comunisti sau democraţi. Îmi spunea un prieten că cei mai şmecheri sunt capitaliştii. Aceiaşi ticăşoşi, dar mai şmecheri. Dacă comuniştii foloseau teroarea, capitaliştii folosesc prosteala. „Eşti liber”, eşti liber să faci ce vrei. Eşti liber să-ţi strigi în gura mare disperarea, că oricum nu te ascultă nimeni, eventual primeşti şi un baston de cauciuc pe spinare, şi nu pentru atitudinea protestatară, ci pentru tulburarea liniştii publice. Eşti liber, dacă o duci rău în România, să pleci. Să pelci cât vezi cu ochii, pentru că „lumea e mare.” Doar că oriunde te vei duce o să găseşti aceleaşi nedreptăţi, aceiaşi inumanitate, aceaşi exploatare. Cu alte cuvinte eşti liber să mori de foame. Avem impresia că se găsesc de toate în magazine. Însă sub învelitorile frumos colorate se ascund euri cancerigeni. Primarii dau impresia că fac, însă spoiesc case, şi sunt realeşi ca să-şi poată continue şustele. Se mai dă câte un mic, o bere, şi se cumpără prostimea în masă. "Ce baftă pe conducători că oamenii nu gândesc!" vorba lui Hitler din Mein Kampf. Se pare că problemele au rămas aceleaşi de pe vremea comunismului, singura diferenţă e că acum sunt învelite frumos. Spoială şi iarăşi spoială. Trăim o mare minciună. Cum zicea Titu Maiorescu în secolul XIX ( şi se pare că nu s-a schimbat nimica ): „ În aparenţă… avem politică şi ştiinţa, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatori, avem teatru, avem chiar o constituţie. Dar în realitate toate acestea sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fara adevar.”.

Eram copil la Revoluţie (20 de ani..)

20 de ani de la Revoluţie... 10 ani aveam atuncea. Faceam focu' "la râu" când a pornit totul. Sau stai!.. cu o zi, două înainte se zvonea că s-a revoltat lumea la Timişoara şi că au fost împuşcaţi oameni în stradă. Aveam nişte reviste, iar într-una, ţin mine, era o fotografie pe două pagini cu o mulţime de oameni la o întrunire. Mă uitam la la ea şi-mi închipuiam oamenii de la Revoluţie. Cu mintea de copil de atuncea, încercam să corelez imaginea cu evenimentele de la Timişoara. Mă uitam la oamenii aceia şi mă îngrozeam gândindu-mă că de undeva se trage asupra lor. Le examinam feţele şi apoi mi-i închipuiam împuşcaţi. Imaginea îmi dădea fiori. Mă umplea de un sentiment ciudat, de revoltă, dar şi de o dorinţă de a lupta pentru liberatate. Ca orice copil de atuncea, mă jucam cu tuburile şi cu pistoalele de plastic. Mă uitam la filme istorice, sau citeam din cărţi de povestiri eroice, despre oameni mari care au luptat pentru ţară împotriva "celor răi". Eram plin de revoltă, de durere, dar totodata de un sentiment înălţător al dorinţei de luptă pentru o cauză dreaptă. A mai trecut o zi două, şi ţin minte că eram cu un prieten la râul din apropierea blocului. Locuiam într-un cartier muncitoresc, Cireşica.. Părinţii au început dintr-o dată să-şi cheme disperaţi copii în casă: în Sibiu începuse să se tragă. Era ceva nou, ireal. Am avut atunci pentru prima dată conştiinţa istoriei, sau mai degrabă a faptului că mă aflam în mijlocul ei. Până atuncea trăisem cu impresia că viaţa e anostă, lipsită de eroismul din cărţile mele. Şi au început focurile. Erau nişte sunete ciudate, înfundate, de automate, ca nişte artificii. Ca cele pe care le auzeam la poligon. Păreau inofensive. Nişte pocănituri în departare, sacadate, sau ca un tropot rapid, întrerupte şi apoi reîncepute. "Iară se trage!" auzeam printre cei mari din jurul meu. Ne-am adunat la Pieptuş, vecinu', la televizor. Eu mă bucuram de ineditul de a vedea emisiune la ora amiezii, orice fel de emisiune, chiar şi cu revoluţie. Fiecare cu expectativele lui.. Îmi mai amintesc că eram la cealaltă familie de pe palier, familia Olaru. Eu şi cu Mihaele, pritena mea din copilăeie, cu doi ani mai mare decât mine, scriam "manifeste", bucăţi de foi din caiete, pe care mâzgăleam "Jos Ceauşescu" şi alte slogane asemănătoare auzite atuncea la televizor. Le aruncam apoi pe geam şi vedeam cum se pierd în umezeala şi noroiul de afară, inofensive. Eram totuşi umpluţi de un sentiment înalt al datorei împlinite. Îmi mai amintesc, tot în familia aceasta, că, la un moment dat, era disperare mare, atunci imediat după ce au început împuşcăturile. Ghiţă, tatăl de familie, era de negăsiti. Se credea că s-a dus pe centru, şi că riscă să moară eroic. Toată familia plângea în hohote, mai ales Cristi, băiatul cel mare. Şi tanti Mărioara, nevasta, şi Luci, băiatul cel mic.. Mă rog, nimeni nu s-a gândit să caute şi în dormitor. Într-un final, după multe bocete, şi smuls păr din cap, "eroul " a fost găsit dormind beat în cameră, spre uşurarea tuturor. Îmi mai amintesc că am dormit destul de bine la revoluţie şi că m-am trezit flancat de un fotoliu: îl puseseseră părinţii, pentru că se auzea că gloanţele trase ajung în case. Se vehiculau tot felul de lucruri, unele adevărate, altele doar pentru a se se crea debandadă şi a abate atenţia de la problemele esenţiale. După câteva zile de la aşa-zisa "Revoluţie" se vorbea că un glonţ intrase la vecinul de la etajul unu în tocul geamului.. Mai ţin minte că am fugit la ţară în zgomot de împuşcături pe la Piaţa Rahovei şi că ne-am adăpostit din maşină în fugă, la vederea unui elicopter, într-o scară. Mărioara l-a luat pe fratele meu, de vreo doi trei ani atuncea, ca pe o cârpă, ridicat de o mână. Câteva frânturi de amintire.. Sărbătorile la ţară apoi, stricate spre disperarea mea de evenimente. Mai ales că începuse să se dea tot felul de filme. Se afişa pe ecran: "Urmează desene animate", care de multe ori nu mai începeau, sau erau întrerupte de transmisii de la evenimente. A urmat apoi perioada Jelibon, cu primele reclame şi Titan Ice. Au urmat perioade pe care le credeam frumoase, când credeam că răul, întruchipat de Ceauşescu, a fost definitiv înlăturat, magazinele erau în sfârşit pline. Eram copii, toţi eram copii. Credeam. Mai târziu am început să auzim de problemele eroilor care au supravieţuit la revoluţie, iar pe cei care vorbeau atuncea la televizor, îmbrăcaţi în plovaraşe ( ca cei din jurul nostru, ca Ghiţă şi ca alţi vecini ), în maşini tari, la costum. Patriciu care sătea lângă Iliescu la cuvântările lui din FSN imediat după '89, este multimilionar acum. Am văzut de curând o înregistrare cu Iliescu spunând că nu vrea să lase ţara pe mâna altora după ce a luptat pentrut eliberarea ei, sau să-i lase pe străini să pună stăpânire pe economie. Eram copil la Revoluţie. Toţi eram. Credeam şi ne bucuram.

Aştept să treacă sărbătorile

Am aşteptat să treacă alegerile. Acum aştept să mai treaca ceva: sărbătorile. De 16, 17 ani, în fiecare an, fac acelaşi lucru, simt că mi s-a cam urât de sărbători. Nu pentru că aş avea neaparat ceva cu ele, poate doar pentru că nu au nimic autentic. Poate pemtru faptul că majoritatea oamenilor înţeleg foarte diferit de cum înţeleg eu distracţia de sărbători.. Poate pentru că aş vrea şi alceva, pe care nu mi-l permit, ceva diferit de ce fac cu cei cunoscuţi de atâţia ani.Sunt sătul să vin mahmur şi deprimat de la revelioane. O noapte în plus pierdută şi băutură ( de parcă nu fac asta constant )... Eventual un grătar cu pulpe de pui umflate cu hormoni de la Alconsib, câteva cupluri anoste, formate din persoane şterse, neinteresante, a căror manifestrae principală la astfel de "evenimente" este lălăitul pe "La Mulţi Ani!": "Muuulţi aniii trăiascăăă!...Hâc!" Poate nu mă simt bine de sărbători pentru că Moş Crăciun vine doar pentru a aduce coca-cola copiilor, pentru că pomii de Crăciun împodobesc mai mult magazinele de telefoane mobile şi pe cele de poşete de pe centru. De câţiva ani buni am apatia părinţilor pe care, copil fiind, nu-i înţelegeam cum de puteau sta acasa cu o astfel de ocazie, cum de puteau fi atât de lipsiţi de entuziasm.. A început din nou să mi se adreseze întrebarea exasperantă: "Ce faci de Revelion?". Te simţi aproape obligat ca să te distrezi de sărbători. Distractia, cred eu, nu e convenţională. Te poţi distra mult mai bine la un chef oarecare, sau într-o seară într-un bar când îţi merge bine, decât de sărbătoarea de început de an. După întrebarea deprimantă, "Ce faci de revelion?", vine alta, şi mai deprimantă, aruncată cu ură parcă de un chefliu cu vocaţia ratată: "Ce ai făcut de revelion?" Dacă îi răspunzi că: "Mai nimic", îţi spune că a fost pe nu stiu unde, şi că a fost fain, dar nu pare foarte convins. A! Dacă vrei să te scoţi, şi să-l faci pe curios să te lase în pace cu Revelionuil şi să plece capul bombănid ceva, poţi să-i zici că-l faci la o cabană. Cabana pare să fie distracţia supremă în astfel de ocazii. Nu zic că nu e frumos. Drept să spun şi mie mi-ar plăcea să mă duc, însă nu la cabana aia plină de oameni care se înjură, zbiară ca din gură de şarpe, se îmbată, dacă te pui jos: "Hai să bem!". Poate doar doua, trei perechi, la o căbănuţă într-o zonă de munte foarte sălbatică (sau mai bine o singură pereche). Un jazz în surdină, o sticlă de vin, aperitive şi vântul care răscoleşte puţin zăpada. Şi brazii, nu tăiaţi şi nici cei artificiali din bănci care oferă credite de sărbători. Să te urci pe munte, să te umpli de măreţia peisajului, să simţi mirosul de răşină, să te pierzi cu privirea prin desişul de brazi din padure, să respiri aerul curat departe de traficul şi reclamele din oraş. Prea pretenţios spus? Nu cred. Chiar e o idee bună să urc zilele astea până în Păltiniş, dacă se reolvă cu Geta, că iarăşi e pe butuci. Să pătrund puţin în pădure ...

Ţin minte că poezia aceasta am scris-o după un Revelion:

Viaţă de duzină

Sunt un om norocos: Primesc o mulţime de felicitări!…
de mesaje pe telefon,
luate de pe net şi de la companii de telefonie mobilă,
convenţionale şi multiplicate la infinit…
de la colegi de serviciu pe lângă care trecem cu ură unul pe lângă
celălalt, de la prieteni din mijlocul vreunui chef, de la elevi care mă detestă
şi care se tem de corigenţă…

Cei mai mulţi bani se fac
dacă vrei să o întrebi pe mama ta cum se mai simte…

Casele din jurul meu sunt de plastic,
oameni sunt făcuţi din materiale din care se fac
vibratoarele, iubita mea
e kitsch, e de plastic, de duzină…

Ne ascundem toţi după un rîs plin,
facem gesturi de îndestulaţi, când ar fi putut fi atât de simplu…

O mulţime de oameni fericiţi, doar eu…ridicol…
Împuşcau raţe în parcul de distracţii, loveau cu pumnii
în mingi de piele care le măsurau viriltatea; oameni în toată firea
aruncau petarde şi speriau copiii pe centrul oraşului,
venerele înjurau de mama focului la braţ cu baştanii…

O să dispar doar cu câţiva poeţi nebuni în suflet, pe străzile vechi
şi mărginaşe ale Sibiului, ca într-o mină…




* Poza ce am pus-o la începutul postării mele e de la Revelionul de anul trecut.

Au intrat demonii în porci...

Demonii lui Dostoievski este o cronică neagră (nuanţată) inspirată din evenimente petrecute în Rusia secolului al XIX-lea. Este şi foarte actuală, cred eu, nu foarte departe de ce se întâmplă în realitate. Universul dostoievskian este un Infern în care personajele se fac vinovate de crime morale, dar şi propriu-zise. Punctul de plecare este Evanghelia după Luca unde se povesteşte că "ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm şi s-a înecat." Personajele din romanul lui Dostoievski sunt reduse la instincte brutale şi mânaţi de dorinţa de putere pe care încearcă să o obţină cu orice preţ, ajungându-se până la comiterea de omoruri. De aceea în final majoritatea personajelor sfârşesc tragic, "înecându-se". Dostoievski ar fi fost inspirat din evenimente petrecute în Rusia din timpul său, Piotr Verhovenski fiind un alter ego al lui Sergei Neceaev, revoluţionar şi anarhist rus, asociat cu mişcarea nihiliştilor, suşinător ar revoluţiei prin orice mijloace.( http://en.wikipedia.org/wiki/Sergey_Nechayev ) Verhovenski este mentorul unei mişcări socialiste radicale, antiburgheze, care încearcă să îi lege pe camarazii lui de el şi de scopul său prin implicarea lor în crime şi infracţiuni. Se foloseşte de instinctul de conservare din om, de frică, pt a-i lega strâns pe aceştia, îl elimină pe Şatov, cu care acesta intră în conflict şi care trădează, încearcă să să-şi şteargă urmele şi tratează cu Kirillov, fără legătură cu mişcarea, hotărât să se sinucidă, să spele păcatele mişcării. Cum reiese din roman, Piotr Verhovenski nu este un bun cunoscător al naturii umane, crima grupului său find curând descoperită. Romanul se termină cu fuga acestuia peste hotare. Un personaj tragic este şi Nikolai Stavroghin, împovărat cu păcate, printre care şi acela că era conştient de mişcarea lui Verhovenski şi nu a făcut nimica să impiedice crima. Acesta se sinucide în final. Toate aceste personaje în care au intrat demonii se pierd pe rând. Concepţiile radicale ale lui Neceaev par totusi a fi fost respinse de Marx şi Egels, însă aplicate cu metodă de Stalin. Un peronaj tragico-comic e Stepan Stavrogihin, tatăl lui Nikolai, un franţuzit decrepit şi cu manifestări pretenţioase care se cosideră un artist damnat, promovează întietatea artei la extrem. Personajul nu este total lipsit de inteligenţă şi idei, însă autocompătimirea, mofturile fac din el un personaj comic. În final pleacă jignit întru o renaştere spirituală prin satele ruseşti unde va şi muri. Într-o Rusie decadentă unii se pretează la metode radicale, alţii părăsesc ca şobolanii, care pleacă todeauna primii, marea navă care se scufundă, Rusia. Deşi îngroaşe tuşele, ne aflăm până la urmă pe tărâmul litarurii, este una dintre marile cronici realizate, Dostoievski avand o influenţă puternică asupra scriitoril de după el, şi alături de Tolstoi rămâne unul dintre cei mai mari romancieri ruşi şi universali. Tema principală a cărţii cred că e degradarea umană pe care o putem observa şi în jurul nostru doar deschizând televizorul. Pare de asemenea să se sancţioneaze extremismul. Că e o scriere cu teză, asta nu pot să spun. Pare a se înfiera socialismul şi capitalismul dur. Îmi pace să o văd până la urmă drept o cronică, fără o morală propriu-zisă, imparţială, realistă, psihologică, atributele pe care trebuie să le deţină o adevărată operă de artă.

Artistul parchetar

Mai nou poetul
contemplă lamela parchetului la soare,
să vadă pe ce parte trebuie montată.
Ascultă muzica mecanică a maşinilor de
raşchetat, şi, cântând parcă la violoncel, aşezat pe un scaun,
curăţă cu graţie laţii parchetului cu flexul,
îi pictează cu lac, frenetic, cu grijă totodată,
să le dea expresia cuvenită (de fapt să nu atingă pereţii
proaspăt zugrăviţi ), luând puţină distanţă şi privind demonic, printre
ochii întredeschişi asemeni unui Creator renaşcentist.

Iar la sfârşit, în parfumul toxic,
când întreg peisajul este zugrăvit în palux,
profetic, artistul începe să-şi calculeze
în minte câţi metri pătraţi
a lucrat şi câţi bani a făcut,
să-şi ia ce-i trebuie...

"Conu Leonida faţă cu reacţiunea", că e de actualitate: "Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme..." ;))

Aştept să se termine

Aştept să se termine campania electorală, şi pot jura că nu sunt singurul. M-am săturat să deschid televizorul şi să văd politichie pe toate posturile, m-am saturat să aud cuvântul Băsescu repetat la cateva secunde în contrapunct cu cuvântul Geoană. Sunt sătul să aud muzica obsesivă chiar şi pe taxi în drum spre R&B. M-am săturat să văd pe casele Sibiului vechi (pe care am ieşit să le contemplu, să mai uit..), bannere electorale, afişe chiar şi pe pomii din pădure ( cum am văzut în drum spre Bradu ). Sunt sătul de turmentaţi prin cârciumi care se pun la masa ta, îţi întrerup discuţiile, te iau pe după gât complice şi îţi zbiară cu stropi, gesticulând: "Băsescu e omul, conducător de vas! Ştii ce înseamnă asta, ai văzut cum vasul sparge valul? Aşa şi ăsta îi sparge pe moguli!" A înnebunit lumea în campania asta! Campanie murdară, care a denotat lăcomia, dorinţa de putere. S-au înjurat taberele reciproc, s-au dezgropat morţii (s-au scos casete vechi de câţiva ani, s-a readus în memorie atrocităţile de la Mineriadă ). Antonescu la prima confruntare l-a făcut pe Geoana demagog şi hoţ ca peste o săptămână să pozeze zâbitor de mână cu acesta. Geoana a încercat să pară uman şi sensibil, pomenind constant de el şi nevasta lui ( Mihaela, parcă )... Populisme, discursuri dure, entuziaste, s-au folosit foarte des cuvintele: "pensie", "moral", "respect", "trai mai bun" etc. .. Un bătrân ieri pe stradă, de braţ cu băbuţa lui ţinea un discurs, că: "Aştia nu vor ca Băsescu să reducă numărul de parlamentari, să nu mai cheltuiască atâta cu ei..", de parcă banii ăia îi dădeau cineva lui. Parcă i-am auzit pe ăştia de la tvu prin gura lui. Se manipulează şi le merge. S-a băgat vrajba în oameni, i-au despărţit în două tabere. Se ceartă vecinii, cumpărătorul cu vânzătorul (cum povestea cineva), fraţii între ei, parinţii cu copiii. Dezbaterile aşa-zişilor analişti de la televizor n-au fost nici ele oneste. Antenele l-au combătut pe Băsescu, pe alte posturi cum e B1 pe Geoană, implicit Iliescu, "comunismul." Se dă impresia de imparţialitate. Ţi se dă impresia că poţi schimba ceva. Situaţia o să rămână aceiaşi, sunt convins, indiferent de conducere. Ştiu doar că se calcă în picioare culturi şi că nu există moral, ruşine. Aştept să se termine cu circul ăsta măcar..

Am chef (poezie pseudoromantica)

Vino-n club, la masa VIP,
unde sofaua de piele,
care tremură-n lumini,
nu se vede de sub perne.

Să îmi întind mâna
de gât să te iau,
pe fund să te mângâi
decolteul să ţi-l trag.

În poala mea vei şedea,
gangsteraşii ne vor înghesui,
iar în păr fluturânde
o să-ţi cadă lovele mii.

Obrazul durduliu în părul negru,
de-al meu biceps încet să-l freci,
să-mi apropiu de tine gura,
cu un franch kiss mă-nnebuneşti.

Vom chefui calumea,
in urechi ne va cânta şmenarul,
îngânat de fluierăturile prietenilor,
ne vom răcori amarul.

Adormind de la atata whisky,
şi de la cântările de inimi albastre,
teancuri de mulţi lei deasupra noastră
or să cadă, or să ne îngroape.