Eram copil la Revoluţie (20 de ani..)

20 de ani de la Revoluţie... 10 ani aveam atuncea. Faceam focu' "la râu" când a pornit totul. Sau stai!.. cu o zi, două înainte se zvonea că s-a revoltat lumea la Timişoara şi că au fost împuşcaţi oameni în stradă. Aveam nişte reviste, iar într-una, ţin mine, era o fotografie pe două pagini cu o mulţime de oameni la o întrunire. Mă uitam la la ea şi-mi închipuiam oamenii de la Revoluţie. Cu mintea de copil de atuncea, încercam să corelez imaginea cu evenimentele de la Timişoara. Mă uitam la oamenii aceia şi mă îngrozeam gândindu-mă că de undeva se trage asupra lor. Le examinam feţele şi apoi mi-i închipuiam împuşcaţi. Imaginea îmi dădea fiori. Mă umplea de un sentiment ciudat, de revoltă, dar şi de o dorinţă de a lupta pentru liberatate. Ca orice copil de atuncea, mă jucam cu tuburile şi cu pistoalele de plastic. Mă uitam la filme istorice, sau citeam din cărţi de povestiri eroice, despre oameni mari care au luptat pentru ţară împotriva "celor răi". Eram plin de revoltă, de durere, dar totodata de un sentiment înălţător al dorinţei de luptă pentru o cauză dreaptă. A mai trecut o zi două, şi ţin minte că eram cu un prieten la râul din apropierea blocului. Locuiam într-un cartier muncitoresc, Cireşica.. Părinţii au început dintr-o dată să-şi cheme disperaţi copii în casă: în Sibiu începuse să se tragă. Era ceva nou, ireal. Am avut atunci pentru prima dată conştiinţa istoriei, sau mai degrabă a faptului că mă aflam în mijlocul ei. Până atuncea trăisem cu impresia că viaţa e anostă, lipsită de eroismul din cărţile mele. Şi au început focurile. Erau nişte sunete ciudate, înfundate, de automate, ca nişte artificii. Ca cele pe care le auzeam la poligon. Păreau inofensive. Nişte pocănituri în departare, sacadate, sau ca un tropot rapid, întrerupte şi apoi reîncepute. "Iară se trage!" auzeam printre cei mari din jurul meu. Ne-am adunat la Pieptuş, vecinu', la televizor. Eu mă bucuram de ineditul de a vedea emisiune la ora amiezii, orice fel de emisiune, chiar şi cu revoluţie. Fiecare cu expectativele lui.. Îmi mai amintesc că eram la cealaltă familie de pe palier, familia Olaru. Eu şi cu Mihaele, pritena mea din copilăeie, cu doi ani mai mare decât mine, scriam "manifeste", bucăţi de foi din caiete, pe care mâzgăleam "Jos Ceauşescu" şi alte slogane asemănătoare auzite atuncea la televizor. Le aruncam apoi pe geam şi vedeam cum se pierd în umezeala şi noroiul de afară, inofensive. Eram totuşi umpluţi de un sentiment înalt al datorei împlinite. Îmi mai amintesc, tot în familia aceasta, că, la un moment dat, era disperare mare, atunci imediat după ce au început împuşcăturile. Ghiţă, tatăl de familie, era de negăsiti. Se credea că s-a dus pe centru, şi că riscă să moară eroic. Toată familia plângea în hohote, mai ales Cristi, băiatul cel mare. Şi tanti Mărioara, nevasta, şi Luci, băiatul cel mic.. Mă rog, nimeni nu s-a gândit să caute şi în dormitor. Într-un final, după multe bocete, şi smuls păr din cap, "eroul " a fost găsit dormind beat în cameră, spre uşurarea tuturor. Îmi mai amintesc că am dormit destul de bine la revoluţie şi că m-am trezit flancat de un fotoliu: îl puseseseră părinţii, pentru că se auzea că gloanţele trase ajung în case. Se vehiculau tot felul de lucruri, unele adevărate, altele doar pentru a se se crea debandadă şi a abate atenţia de la problemele esenţiale. După câteva zile de la aşa-zisa "Revoluţie" se vorbea că un glonţ intrase la vecinul de la etajul unu în tocul geamului.. Mai ţin minte că am fugit la ţară în zgomot de împuşcături pe la Piaţa Rahovei şi că ne-am adăpostit din maşină în fugă, la vederea unui elicopter, într-o scară. Mărioara l-a luat pe fratele meu, de vreo doi trei ani atuncea, ca pe o cârpă, ridicat de o mână. Câteva frânturi de amintire.. Sărbătorile la ţară apoi, stricate spre disperarea mea de evenimente. Mai ales că începuse să se dea tot felul de filme. Se afişa pe ecran: "Urmează desene animate", care de multe ori nu mai începeau, sau erau întrerupte de transmisii de la evenimente. A urmat apoi perioada Jelibon, cu primele reclame şi Titan Ice. Au urmat perioade pe care le credeam frumoase, când credeam că răul, întruchipat de Ceauşescu, a fost definitiv înlăturat, magazinele erau în sfârşit pline. Eram copii, toţi eram copii. Credeam. Mai târziu am început să auzim de problemele eroilor care au supravieţuit la revoluţie, iar pe cei care vorbeau atuncea la televizor, îmbrăcaţi în plovaraşe ( ca cei din jurul nostru, ca Ghiţă şi ca alţi vecini ), în maşini tari, la costum. Patriciu care sătea lângă Iliescu la cuvântările lui din FSN imediat după '89, este multimilionar acum. Am văzut de curând o înregistrare cu Iliescu spunând că nu vrea să lase ţara pe mâna altora după ce a luptat pentrut eliberarea ei, sau să-i lase pe străini să pună stăpânire pe economie. Eram copil la Revoluţie. Toţi eram. Credeam şi ne bucuram.