Sătul de moftangii...

30 ianuarie, ziua de naştere a lui Caragiale, al doilea mare scriitor român aniversat în această lună, după Eminescu. Câţi ani se împlinesc de la naşterea scriitorului e insignifiant (158 parcă...), asta pentru că "Nenea Iancu" e nemuritor. Actual. Pentru mine personal este unul dintre cei mai dragi scriitori. Opera lui te purifică, citind simţi că are loc un act katarhic, diminuează mizeria existenţială. El însuşi s-a eliberat prin scris, poate doar până la limita suportabilului, poate mai mult, poate doar din când în când. În mijlocul unei lumi dezumanizate, el a creat o insulă, o oază de curăţenie, care e opera sa. Existenţa încetează să mai fie fără sens, impură. Ai ceva în care te poţi cantona sau la care te poţi raporta. Asemeni unor mărgele pe o aţă, asemeni pietrelor care îţi răsar de sub apă şi pe care calci ca să treci râul învolburat al existenţei să nu te îneci. Soarta scriitorului a fost îmblânzită prin umor, mizeria transfigurată estetic. Scriitorul "simte enorm şi vede mosntruos". În spatele comediei se ascund drame. Nenea Iancu are o minte ascuţită şi o ironie caracteristică sudicilor, dar aşa cum Creangă n-a fost un simplu autor poporal, nici Caragiale n-a fost un simplu regăţean. Ironia lui e de cea mai buna calitate şi înaltă formă artistică. Este creatorul unui univers original cu moftangii, funcţionari, filfizoni, ticăiţi, vete, zoi, etc. etc, cu limbaj caracteristic: : „Ce vreau? Stii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine dupa o lupta de atita vreme; vreau ceea ce merit in orasul asta de gogomani, unde sunt cel dintâi...între fruntaşii politici..." Genial, necusorule! Pristanda "la datorie" mai merge "să mai ciupească" câte ceva din discuţiile "onorabilul" Caţavencu ( "ca nu strică" ), care e cu popa şi cu toată gaşca "în păr", adunaţi să dea o carte, şi cade peste "un dobitoc" care trece întâmplător pe acolo (probabil unul dintre noi). Ce mai, multe sunt vorbele memorabile ale lui Nenea Iancu, la fiecare lectura descoperi altele noi, de subtilităţi nebănuite, adevărate perle ( ale personajelor ) şi nu e intenţia postarii de a le reproduce aicea. Ca si concluzie: "o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are" cum gura unui personaj adevar grăieşte... " Mai mult ca orice Caragiale a criticat prostia, care în toate timpurile a debordat, te-a împresurat, te-a sufocat. Parol! Născut în Haimanale lângă Ploieşti, Caragiale a fost el însuţi o haimana (la modul sublim, cum alcumva?), cu o copilărie libertină. Era de origine greacă, de unde ne vin toata coloratura şi influenţa nefastă balcanică, dar şi marea artă, din mijlocul "leagănului civilizaţiei". Lui i-a fost dată, ca şi lui Anton Pann, menirea de a surprinde şi satiriza balcanimsul românesc. Caragiale, însă, pare să îşi iubească personajele, are o anumită doză de înţelegere, şi face mare haz pe seama sucizeniei lor. Nu scrie cu răutate, deşi suferă... Personajele sale evoluează natural pe scenă, dau cu bâta în baltă, umorul rezidă din bombasticismul lor, din mofturile lor, megalomaniile lor, din contrastul dintre esenţă şi aparenţă, din limbaj etc.. Caragiale a fost cam "nevricos", se resemna considerându-se un ghinionist ereditar: "Aşa sunt eu ginionist". Era total lipsit de simţ practic, şi se zice că şi-ar fi deschis berărie, sau nu stiu ce boldă, însă fără mare succes. Cum ne zice Călinescu, el nu prea avea tragere pentru munca de rând, dar nici instinct de familie. Când este angajat ca Director la Teatrul Naţional, cum mărturiseşte foarte puţin surprins Călinescu, are soarta omului superior, al inteligentului care vede şi înţelege lucrurile: e denigrat şi bălăcărit şi în final eliminat din sitem . Cine are nevoie de aşa ceva într-o societate bazată pe interes? În toate instituţiile e nevoie de proşti, de supuşi, de oameni care să lupte pentru interesele anumitor indivizi: „ (...) când un mare intelectual e pus acolo unde e locul lui, tocmai cei îndatoriţi a-l sprijini, intelectualii, îl bârfesc. Presa cu o unanimitate impresionantă combat pe noul director spre mulţumirea lumii politice, obişnuit să vadă la Teatru pe unul din tagmă." Caragiale a adus un minunat elogiu lui Eminescu (În Nirvana). La moartea acestuia, cum singur declară, a izbucnit în plâns: "În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă; cel mai mîhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plîns cînd l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii sub teiul, n-am plîns de moartea lui; am plîns de truda vieţii, de cîte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi.". Şi-aminteşte cum l-a cunoscut pe rebelul şi vgabondul Eminescu, cu figura sa schilleriană, iniţial acesta, după cum declară dramaturgul, lucrând la un grajd prin Giuirgiu, dormind în fân cu un geamantan mare de cărţi alături. Când primeşte o avere, incredibil, Caragiale se mută şi îşi petrece ultimii ani în Germania, probabil sătul de moftangii. „Caragiale a murit la 9 Iunie 1912 în Berlin, încheind o existenţă destu de chinuită, suportată cu un râs fără tenebre, de om răsăritean."