15 ianuarie: ziua de naştere a lui Eminescu. Câteva articole şi manifestări, în mare majoritate forme fără fond pe modelul: „Eminescu, Luceafărul literaturii române”... În Tribuna am citit un articol bunicel, despre Eminescu şi peregrinările sale prin Transilvania, respectiv Eminescu şi Sibiul. Am aflat lucruri noi, de exemplu că bustul lui Eminescu din „Sub Arini” ar fi fost dezvelit încă din 1938 (credeam că mai recent) şi că la festivitate ar fi fost printre alţii Mircea Eliade, Ionel Teodoreanu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, aceştia din urmă rostind discursuri... Articolul se încheie patetic: „Au trecut de la naşterea lui (Eminescu) 160 de ani şi în locul său n-a mai răsărit un atât de strălucitor LUCEAFĂR pe bolta poeziei româneşti ! ”. Bravos! Aşa e, însă poate domnul care a scris articolul să şi explice de ce mai rar oameni ca Eminescu? Mi se pare că toate aceste steoritipii în loc să spună ceva despre Eminescu, ne îndepărtează şi mai mult de el. Eu merg mai degrabă pe ce zicea Călinescu, că Eminescu a fost om ca toţi oamenii, a iubit şi murit ca toţi oamenii, însă singura diferenţă, ce îl face genial, e faptul că a scris poezii bune. Şi încă ceva, un fapt care e o raritate : a fost integru. I s-a imputat un anumit patetism poeziei sale, care e de altfel caracteristic perioadei romantice. Trebuie ţinut cont de faptul că în epocă „iubito”, „dragă” nu erau demotizate ca acuma. Dimpotrivă, era ceva nou în manieră de exprimare poetică. De asemenea poetul a fost considerat un romantic întârziat (neoromantic ). A fost într-adevăr contemporan cu simboliştii şi parnasienii (literatura evoluase în celelate ţări "mai dezvoltate"), însă nu cred că trebuie supralicitat criteriul de succedare al curentelor.. E drept şi că poezia lui Eminescu poartă influenţa scriitorilor români dinaintea lui (Bolintineanu, Alecsandri, Hasdeu etc.), şi a poeziei mari romantice universale. Chiar teiul pare a fi împrumutat de la Heine, ca şi opoziţia teluric - celest (geniu-om de rând), Hyperion de la Hölderlin. Spiritul protestatar de la Sándor Petőfi sau Lermontov etc.. Însă chiar şi aceşti scriitori, la rândul lor, au avut o continuitate care merge înapoi până la scrierile antice. Eminescu a fost printre primii scritori români care au folosit limba românească populară pentru a exprima idei profunde, a creat o limbă naturală, plastică, nesofisticată, şi cu acoperire în planul trăirii populare româneşti. De-a lungul timpului toate mişcările şi partidele obscure româneşti l-au revendicat pe Eminescu. Legionarii l-au făcut legionar prin citate scoase din context, cum ar fi cele din „Doină”, „Rugăciunea unui dac”, comuniştii l-au considerat un vizionar care a intuit în proletari sau ţărani, sau mai ştiu eu ce categorie umană, elementul sănătos ("Împărat şi proletar"), etc.. Aberaţii prin care aceste mişcări obscure au încercat să-şi justifice atrocităţile lor în dorinţa de putere. Eminescu a rămas „ce-a fost, romantic”, cum însuşi se denumea. A avut şi sobrietatea şi echilibrul clasic, în poeme ca "Glossă","Sonete" etc.. A fost, cum ne zicea un bun profesor de română din liceu, Luncaşu, a fost Luceafăr, şi Demiurg, Cătălin şi Cătălina, om şi geniu. Ca şi Caragiale a fost un bun observator al realităţilor sociale româneşti şi un necruţător critic, cu valenţe universale şi general valabile: „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punînd mîna pe ei, /Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,/ Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”. Observ cum se încearcă pe posturile de televiziune distrugerea cu metodă a valorilor auntentice şi impunerea mizerilor drept valori, cum se întâmplă de exemplu la Mondenii. Ieri seară am văzut cum se râdea de un violonist cu studii, tot comicul rezidând din faptul că acesta trebuia să se închine şi să vorbească respectuos ca să fie admis în „Facultatea Manelelor”. În derâdere e luat şi Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare etc. Până la urmă „între dânşii să se plece” , cum spunea poetul, căci mai nou tot mai mulţi şi dintre muzicieni visează la vile şi piscine şi cântă coveruri. Să-ţi placă Eminescu a devenit un subiect tabu. Şi ne mirăm că atragem după noi toate intemperiile. Cum zicea un prieten: doar întoarcerea la adevăratele valori ne mai pote salva, în lumea asta care se duce în jos. În toate timpurile marii oameni au fost scoşi drept nebuni de cei cărora aceştia le-au arătat faţa lor hidoasă. Ce spunea Hasdeu despre adevăratul poet i se aplică foarte bine şi lui Eminescu, într-o poezie scrisă vizionar cu 30 de ani înaitea morţii acestuia: „Idei contrare, cerul şi pământul, /Din inima sărmanului detun./S-adună gloate spre-asculta cuvântul.../ Şi-apoi rostesc osânda: <<îi nebun!>>” Mă opresc aicea să nu cad în patetism (poate e prea târziu), sau să devin şi eu un vreun „mititel”, care se „lustruieşte” pe el, în loc să aduc un elogiu poetului. În încheiere o să mai inserez câteva citate din Eminescu:
„Sã blesteme pe-oricine de mine-o avea milã,
Sã binecuvinteze pe cel ce mã împilã,
S-asculte orice gurã ce-ar vrea ca sã mã râdã,
Puteri sã puie-n bratul ce-ar sta sã mã ucidã,
S-acela între oameni devinã cel întâi
Ce mi-a rãpi chiar piatra ce-oi pune-o cãpãtâi”
„Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.”
“Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aşează bruma peste vii
-De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?”
“Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!”
„ O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu