Înainte de tăcere, a lui Ernesto Sabato este un testament literar scris la o vârstă înaintată. Este un compendiu al concepţiilor umane asupra existenţei, cu argumente pro şi contra existenţă, cu problema iubirii, a existenţei dumnezeirii sau a sensului, etc. pe care le-au abordat generaţii de poeţi, filosofi, scriitori sau teologi , cu păreri împărţite.Viaţa cu sensurile şi nonsensurile ei..
Ernesto Sabato este un scriitor argentinean care în tinereţe a cochetat un pic cu comuniştii, mânat de o sinceră umanitate, însă ca şi mulţi din generaţia sa, a sfârşit curând în deziluzie, observând contradicţile din filosofia marxistă, tirania şi...inumanitatea (sic!) lui Stalin etc..: „Anevoios este drumul care îl aşteaptă” spunea el despre cel care doreşte să lupte pentru binele colectiv, „: cei puternici îl vor cataloga drept comunist pentru că pretinde dreptate pentru cei sărmani şi înfometaţi; comuniştii îl vor eticheta drept reacţionar pentru că reclamă liberatate şi repsect pentru persoană.” S-a străduit din greu o viaţă să să lupte şi să-şi întărească credinţa pe care pare să nu şi-o fi pierdut niciodată total, deşi viaţa lui, ca a fiecăruia probabil, a fost greu încercată. Şi grea e viaţa celui care gândeşte! Sufletul său este tărâmul marii poezii a existenţei, de netăgăduit, dar şi tărâm al suferinţei ( până la urmă trăire divină ). Cam aşa aş caracteriza în câteva cuvinte cartea lui Sabato. Ideile sunt multe însă, aproape fiecare rând e o frază memorabilă şi revelatorie. Autorul observă degradarea umană contemporană : „Dezvoltarea facilitată de tehnică şi de economie a avut consecinţe funeste pentru omenire”. „Acest paradox, ale cărui ultime şi tragice consecinţe le suportăm astăzi, a fost rezultatul a două forţe dinamice şi amorale: banii şi raţiunea.” Sabato sancţionează raţionalismul, materialismul şi individualismul.. „Înnebuniţi de supradezvoltare, am comis grava eroare de a ne pierde fiinţa originală, imitând imperiile maşinii şi ale derilului tehnologic.” „Atâtea valori distruse din cauza banilor, iar acum omenirea, care s-a dedicat în totalitate creşterii economice, nu-şi poate adăpostii oamenii.” „Neliniştea e singurul lucru care a ajuns pe culmi niciodată bănuite.” Omul tindă să devină un robot în societatea capitalistă. Obiceirurile şi tradiţiile s-au pierdut şi ele ca şi consecinţă a „barbariei tehnologice” (am văzut numai acuma de sărbători câtă autenticitate se mai pastrează, totul nefiind alceva decât o mare afacere, un artificiu, de la urări până la Sfântul Ioan Botezătorul a cărui viaţă apare povestită pe pliante de la marketuri).
În continuare Sabato vorbeşte în note apocaliptice despre consecinţele lăcomiei unora care a ajuns să afecteze însăşi natura: „Mai mult: cerul şi pământul s-au îmbolnăvit. Natura, acest arhetip al frumuseţii, s-a dezechilibrat.(..) Oxigenul se împuţinează ireversibil de la bioxidul de carbon din automobile şi fabrici, şi din devastarea pădurilor. Ţările dezvoltate produc patru sute de milioane de tone de reziduri toxice pe an (...). Câteva grame de substanţă toxică sunt mortale pentru fiinţa umană.” Şi conchide: „Se pare că nu contează că suntem în pragul distrugerii fizice a planetei, atât de puternice sunt individualismul şi lăcomia. ” Sabato observă că în ziua de astăzi „tinerii suferă: ei nu mai doresc să aibă copii.” Se sancţionează ipocrizia societăţii, cei care mai păstrează umanitatea fiind considerati fantezişti, utopici, poeti, idealişti. „Realistii” devin cei care distrug „orice fel de realitate”. Lumea e într-o continuă înarmare, jumătate din banii cheltuiţi pe arme, conideră Sabato, fiind suficienţi pentru rezolvarea problemei alimentaţiei din lume. Autorul nu-şi pierde totuşi încrederea în om: „Totul în om poate fi sufocat, în afara nevoii de Absolut.” În continuare, însă, trăim într-un tărâm birocratic care a luat locul „metafizicii şi zeilor.” Prin creaţie însă autorul reuşeste să-şi ofere clipe de eternitate. „Creaţia este acea parte a simţirii pe care am cucerit-o în luptă cu imensitatea haosului”. Dacă Idealul în lume nu există, viaţa noastră poate fi refăcută din bucăţi de Absolut, pe care îl găsim cu greu şi...din ce în ce mai greu în lume (în creaţie, în graţie, prietenie, etc.).
Ar mai fi multe de spus despre această carte care mi se pare o destul de autentică imagine a societăţii contemporane şi a lumii, pe alocuri cu tuşele puţin cam îngroşate.. Autorul crede şi se îndoieşte de lume, ca Omul de-a lungul acestei călătorii metafizice, adesea dramatică, care este viaţa. Sabato se apropie ca şi gândire de Cioran în unele privinţe ( pe acesta l-a şi cunoscut după cum declară în carte ), amintindu-şi-l cum declara că „în tristeţe se pune tot sufletul.”
Ca să închei într-o notă mai optmistă, iată cum îşi motiva Sabato actul ce a detrminat scrierea aceste cărţi: „Poate asta te ajută să dai peste un sentiment de transcendenţă în lumea asta stigmatizată de orori, trădări, invidii, părăsiri, torturi şi genociduri. Dar şi o lume cu păsări care mă trezesc la viaţă atunci când le aud cântecul, în zori, când bătrâna mea pisică vine şi mi se întinde pe genunchi sau când văd culorile florilor, uneoori atât de minuscule, încât trebuie să le obeservi foarte de aproape. Umile mesaje, pe care pe care Divinitatea ni le dă despre existenţa Sa.(...)”
Ernesto Sabato este un scriitor argentinean care în tinereţe a cochetat un pic cu comuniştii, mânat de o sinceră umanitate, însă ca şi mulţi din generaţia sa, a sfârşit curând în deziluzie, observând contradicţile din filosofia marxistă, tirania şi...inumanitatea (sic!) lui Stalin etc..: „Anevoios este drumul care îl aşteaptă” spunea el despre cel care doreşte să lupte pentru binele colectiv, „: cei puternici îl vor cataloga drept comunist pentru că pretinde dreptate pentru cei sărmani şi înfometaţi; comuniştii îl vor eticheta drept reacţionar pentru că reclamă liberatate şi repsect pentru persoană.” S-a străduit din greu o viaţă să să lupte şi să-şi întărească credinţa pe care pare să nu şi-o fi pierdut niciodată total, deşi viaţa lui, ca a fiecăruia probabil, a fost greu încercată. Şi grea e viaţa celui care gândeşte! Sufletul său este tărâmul marii poezii a existenţei, de netăgăduit, dar şi tărâm al suferinţei ( până la urmă trăire divină ). Cam aşa aş caracteriza în câteva cuvinte cartea lui Sabato. Ideile sunt multe însă, aproape fiecare rând e o frază memorabilă şi revelatorie. Autorul observă degradarea umană contemporană : „Dezvoltarea facilitată de tehnică şi de economie a avut consecinţe funeste pentru omenire”. „Acest paradox, ale cărui ultime şi tragice consecinţe le suportăm astăzi, a fost rezultatul a două forţe dinamice şi amorale: banii şi raţiunea.” Sabato sancţionează raţionalismul, materialismul şi individualismul.. „Înnebuniţi de supradezvoltare, am comis grava eroare de a ne pierde fiinţa originală, imitând imperiile maşinii şi ale derilului tehnologic.” „Atâtea valori distruse din cauza banilor, iar acum omenirea, care s-a dedicat în totalitate creşterii economice, nu-şi poate adăpostii oamenii.” „Neliniştea e singurul lucru care a ajuns pe culmi niciodată bănuite.” Omul tindă să devină un robot în societatea capitalistă. Obiceirurile şi tradiţiile s-au pierdut şi ele ca şi consecinţă a „barbariei tehnologice” (am văzut numai acuma de sărbători câtă autenticitate se mai pastrează, totul nefiind alceva decât o mare afacere, un artificiu, de la urări până la Sfântul Ioan Botezătorul a cărui viaţă apare povestită pe pliante de la marketuri).
În continuare Sabato vorbeşte în note apocaliptice despre consecinţele lăcomiei unora care a ajuns să afecteze însăşi natura: „Mai mult: cerul şi pământul s-au îmbolnăvit. Natura, acest arhetip al frumuseţii, s-a dezechilibrat.(..) Oxigenul se împuţinează ireversibil de la bioxidul de carbon din automobile şi fabrici, şi din devastarea pădurilor. Ţările dezvoltate produc patru sute de milioane de tone de reziduri toxice pe an (...). Câteva grame de substanţă toxică sunt mortale pentru fiinţa umană.” Şi conchide: „Se pare că nu contează că suntem în pragul distrugerii fizice a planetei, atât de puternice sunt individualismul şi lăcomia. ” Sabato observă că în ziua de astăzi „tinerii suferă: ei nu mai doresc să aibă copii.” Se sancţionează ipocrizia societăţii, cei care mai păstrează umanitatea fiind considerati fantezişti, utopici, poeti, idealişti. „Realistii” devin cei care distrug „orice fel de realitate”. Lumea e într-o continuă înarmare, jumătate din banii cheltuiţi pe arme, conideră Sabato, fiind suficienţi pentru rezolvarea problemei alimentaţiei din lume. Autorul nu-şi pierde totuşi încrederea în om: „Totul în om poate fi sufocat, în afara nevoii de Absolut.” În continuare, însă, trăim într-un tărâm birocratic care a luat locul „metafizicii şi zeilor.” Prin creaţie însă autorul reuşeste să-şi ofere clipe de eternitate. „Creaţia este acea parte a simţirii pe care am cucerit-o în luptă cu imensitatea haosului”. Dacă Idealul în lume nu există, viaţa noastră poate fi refăcută din bucăţi de Absolut, pe care îl găsim cu greu şi...din ce în ce mai greu în lume (în creaţie, în graţie, prietenie, etc.).
Ar mai fi multe de spus despre această carte care mi se pare o destul de autentică imagine a societăţii contemporane şi a lumii, pe alocuri cu tuşele puţin cam îngroşate.. Autorul crede şi se îndoieşte de lume, ca Omul de-a lungul acestei călătorii metafizice, adesea dramatică, care este viaţa. Sabato se apropie ca şi gândire de Cioran în unele privinţe ( pe acesta l-a şi cunoscut după cum declară în carte ), amintindu-şi-l cum declara că „în tristeţe se pune tot sufletul.”
Ca să închei într-o notă mai optmistă, iată cum îşi motiva Sabato actul ce a detrminat scrierea aceste cărţi: „Poate asta te ajută să dai peste un sentiment de transcendenţă în lumea asta stigmatizată de orori, trădări, invidii, părăsiri, torturi şi genociduri. Dar şi o lume cu păsări care mă trezesc la viaţă atunci când le aud cântecul, în zori, când bătrâna mea pisică vine şi mi se întinde pe genunchi sau când văd culorile florilor, uneoori atât de minuscule, încât trebuie să le obeservi foarte de aproape. Umile mesaje, pe care pe care Divinitatea ni le dă despre existenţa Sa.(...)”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu