Mă sperie capitalismul, şi de ce sunt în stare unii pentru bani. Mă sperie că ticăloşia e pe faţă, e în preajma noastră, că e acceptată ca ceva normal, că nimeni nu face nimica. Îmi zicea cineva că "nu ar trebui să-i lase"... M-a umflat râsul, ştiind că cei care ar trebui să ia măsuri împart profiturile cu ei. Mă sperie că nu există conştiinţă, otrăvindu-se populaţia cu metodă cu produsele frumos ambalate. E perfect normal!.. "Am venit de la job!".. "Câtă treaba am avut astăzi! Sunt aşa de obosităăă"... Sunt în stare de orice. Mă sperie cinismul lor, cinismul oamenilor care lucrează la companii din astea de otrăvuri, care îţi vând moartea pe pâine, într-o pastă de euri cancerigeni. Nu-i înţeleg cum se pot scula în fiecare zi, îmbrăca frumos şi duce entuziaşti la o firmă de asta grotescă din cauza căreia într-o zi o să te zbaţi în chinuri infernale pe patul de spital fără speranţă. Mai vorbesc şi frumos şi convenţional, şi sunt mulţumiţi, se cred mari întreprinzători, afacerişti. Nu se gândesc că dacă tolerează lucrurile astea, copiii lor vor fi următorii.. Cum rămâne cu muzica, iubirea, estetica, transcendenţa, cu viaţa în sine, cu lucrurile cu gust? Se pare că majoritatea nu are nevoie de aşa ceva, ci doar de papiţe şi mâncare proasta şi multă, frumos ambalată. Vizavi de ce ziceam aicea, am văzut ieri un film, Sweet November, cu Keanu Reeves şi Charlize Theron. Deşi a avut chestii clasice holywoodiene, cum ar fi boala iubitei ( iubita trebuia să fie neaparat pe moarte ), a avut şi nişte idei interesante. Nelson, jucat de Reeves, lucra in publicitate, dedicat muncii lui, cel mai bun din firmă, adept al filosofiei pragmatice (spune la un moment dat că "time is money"), făcea reclame pentru mari companii la "deseuri toxice", produse insipide, cum se exprimă la un moment dat, în schimbul a mulţi bani ( "You're killing me, you're killing us!" îi strigă unui producător de hot-dog). Până o întâlneşte pe Sara, nonconformistă, boemă, pentru care hainele erau doar pentru a acoperi corpul, fără a fi lipsite de stil, şi ea îl ajută pe Nelson să redesopere viaţa, sau să aibă o viaţă, sau să trăiască şi pentru alceva decât pentru munca lui ( acelaşi lucru îi spusese şi prietena lui care îl părăseşte ). Iubirea se termină, luna noiembrie trece ( luna în care au convenit să stea împreună ), însă ca şi în viaţă, s-au bucurat din plin de clipele frumoase, cu cei dragi aproape ( aceasta fiind una din ideile filmului - "carpe diem" ), iubirea este plasată în atemporal. În final personajul se îndreaptă spre alte miracole ale vieţii pe care Sara l-a învăţat să le vadă, să le desopere, lăsând în urmă viaţa sa pragmatică, în care lacomia de bani cu orice preţ e considerată diplomaţie. Filmul are multe faze savuroase şi înduioşătoare, comice, dramatice.. Americanii au şi ei filme bune, au şi ei lucruri minunate, se pare că nici la ei umanitatea nu s-a pierdut chiar de tot, deşi e apanajul minorităţilor ca peste tot în lumea asta. Uite şi traileru la film şi Only time, piesa din film cântată de Enya, care a contribuit foarte mult la atmosfera filmului:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu