Sensuri existenţiale

Oamenii par să aibă câteva sensuri existenţiale, există un număr de domenii care par să pună în mişcare lumea în totalitatea ei, să-i determine acţiunile. Nu sunt adeptul filozofiei raţionaliste, în consecinţă eseul nu se doreşte unul exaustiv. Polemizam cu cineva care îmi spunea că problema sensurilor existenţiale umane e mult mai complexă decât am încercat eu să i-o prezint şi e posibil să aibă dreptate. Eu am identificat următoarele sensuri care par să mobilizeze umanitatea din toate timpurile. Acestea ar fi: familia, explorarea şi natura, arta (creaţia), cariera şi înavuţirea, puterea, iubirea, mistica, munca. La cei care au aceste sensuri s-ar adăuga cei care nu par a avea nici un sens existenţial, care, aşa cum conideră unii, „fac umbră pământului degeaba” sau care pur şi simplu trăiesc viaţa bucurându-se de câteva lucruri accesibile şi nu urmăresc decât distracţia. Mai sunt cei care urmăresc de asemenea înavuţirea, însă prin metode neoneste, prin hoţie, sensul lor fiind probabil şmecheria. Nu judec îndeletnicirile şi sensurile nimănui, existând şi filosofii care susţin că viaţa nu ar merita un efort foarte mare. Inactivitatea la un om superior poate fi o formă de exprimare, un crez, şi se poate datora variilor motive, cum ar fi incapacitatea de a trăi onest, şi de a câştiga o pâine cinstit, sau pur şi simplu zădărnicia lucrurilor. E posibil să se găsească şi alte sensuri pe pe lângă cele găsite de mine, fiind întrucâtva de acord, cu prietenul cu care discutam, că nu putem şti niciodată cu adevrat ce motivează şi ce sensuri pot găsi oamenii în existenţă, însă aşa cum văd eu lucrurile cam astea ar fi.. Sensurile identificatate de mine se întrepătrund, mistica fiind iubire, natura fiind şi ea iubire şi mistică totodată, arta e şi ea o formă de mistică la fel ca şi iubirea...de natură. Familia se poate baza şi ea pe iubire sau strict pe instinct. De asemenea oamenii pot avea unul sau mai multe sensuri dintre cele menţionate într-o vaţă, pe care încearcă să le armonizeze. De exemplu creaţia, iubirea şi natura. Sau familia şi mistica etc.. Cum am mai scris într-o postare, observ că există două tipuri de oameni: i-aş denumi instinctuali şi metafizici. Există oameni care par a fi lipsiţi în totalitate de trăiri transcendentale. Acţiunile lor sunt strict instinctuale, de la dorinţa de supravieţuire, la prcocreaţie care este brută şi strict sexuală, la faptul că sunt teritoriali, la lipsa moralităţii, sunt conduşi de instincte. Acest tip de om are drept singur scop supravieţuirea cu orice preţ şi procrearea. Acestia par să fie oamenii de rând care domină planeta, oamenii în general. Acestora li se adaugă o categoie mai restrânsă de oameni, al cărui prototip este omul metafizic. Acesta din urmă e moral, senul său nu este doar supravieţuirea, ci trăirea vieţii, creaţia, contopirea cu natura, explorarea universului etc.. Nu este instinctual, e dirijat de principii, are idealuri, simţ de sacrificiu. Nu este total lipsit de instincte, însă acestea au suferit o mutaţie, şi sunt în general dominate de raţiune, frica diminuată de conştiinţa sensului (Iisus, Che Guevara). Toate trăsăturile lor par a fi fost modificate sau mai degrabă par a fi evoluat. Instinctul devine ceva mult mai complex, iar în relaţia cu o altă persoană e dedublat de trăiri spirituale ( iubirea ). Îndrăzneala rapace este dedublată de curaj etc.. Mă rog, oamenii nu pot fi împărţiţi rigid în alb şi negru, în doar două categorii: umani şi animalici. Aşa cum în lumea în care trăim nu e doar alb şi negru, ci există şi gri, şi nuanţe de gri, mai deschise şi mai închise. Unii dintre noi sunt mai aproape de animal, iar alţii mai aproape de om. Unii nu par a se fi dezvoltat în plan interior, nu par a fi depăşit cu mult stadiul animal, fiind doar la aspect oameni, în planul creaţiei nefiind altceva decât ceea ce sunt nevertebratele pe lângă vertebrate (adică mai trebuie să mai parcurgă un drum lung până la formare), deşi la rândul lor armonioşi în natură. La unii pare să predomine partea spirituală, umană, la alţii cea animală. Cei mai mulţi oscilează între aceste două caracteristici. Mi-amintesc de cineva care îmi povestea de o iubită de-a lui, ce m-a făcut să-l cred spiritual, şi nu chiar atât de lipsit de trăiri intense cum l-am bănuit la început. Parea să fie animat de acelaşi trăiri umane şi erotice faţă de persoana de care îmi povestea, ca în momentul următor să înceapă să-mi povestească despre ea în termenii cei mai vulgari cu putinţă. Atuncea m-am gândit că, eşi pare a nu fi lipsit total de anumite trăiri, probabil că acestea mai au încă de parcurs în drumul evoluţiei lor până a deveni cu adevărat înalte.