Câteodată-mi este greu....

Câteodată-mi este greu

Că nu îmi dă Dumnezeu

Să pot iubi tot mereu.

Că o trecut timp cam mult

De la ultimul sărut.

C-o trecut o lună, două, 

Mi se pare-un an sau nouă!

În viaţă am şi iubit 

Numa' nu cât am voit!

Şi Dumnezău e zgârcit 

Când e vorba de iubit.

Şi să găseşti e cam greu

Mândră cum îmi doresc eu.

Mândră-i cam greu de găsit

Să mă placă-aşa cum sunt.

Anii trec ca lunile,

Greu de tot vin mândrele.

Timpul trece şi iar trece,

Mândra mea nu mă petrece.

C-aş fi vrut eu să iubesc

Mândră-n costum românesc, 

Flori în păr să-şi împletească, 

În braţe să se topească.

Că în ţara-asta-a noastră 

Multe locuri sunt frumoase,

Unde ne-am putea iubi, 

Lucruri bune am trăi

Până când nu om mai fi!

Sibiul veşnic "în lucru"

 Sibiul e un veşnic şantier. Şi nu în sensul bun. Ai putea crede că "da, domnule, se lucrează, primarul ăsta face şi drege".  Greşit! E doar aparenţă, ca mai tot în societatea actuală. Se ştie deja foarte bine că se primesc nişte bani care trebuie cheltuiţi, în prezent de la Uniunea Europeană. În plus sunt banii sibienilor. Se ştie că trebuie mizerie cât mai multă, ca să intervină autoritatea locală pe post de pompier incendiator. Se face drumul şi după aia se băgă ţevi, se strică totul la loc, şi uite aşa se tot lucrează, tot cheltuim bani, şmecherii îşi iau partea. Trebuie cheltuiţi banii că dacă nu "nu mai primim alţii".Dar ce ne facem când se termină banii şi nu am investit în nimic durabil? Astfel batem pasul pe loc, astfel sibianul o să continuie să ocolească veşnic gropi, să se deprime văzând clădiri în lucru care nu se mai termină, ticăloşii o să încaseze în continuare bani. De ce Judecătoria stă deja de atâta timp în lucru? De ce sunt ridicate schelele pe care nu lucrează nimeni? Cine găzduieşte personalul pe bani publici şi încă cât timp de acum înainte? Senzaţia de mizerie a oraşului am avut-o din nou zilele astea mergând pe strada Magheru pe lângă liceul Pedagogic. Vedeam o lume târându-se pe frig pe lângă cabluri şi găuri în trotuar. Tot de curând am mers prin pădure spre Valea Aurie, iar în capăt aveam pantofii perfect curaţi, deşi ploase peste zi. M-am întors pe Strada Poplăcii iar la capătul ei eram plin de noroi. Am conştientizat că oraşul e mai sordit decât cel mai murdar loc din natură. O să se repare drumul, dar cât o să râmână aşa? O să vedeţi că pe banii voştri cât de curând o să i se mai tragă nişte găuri. Noroială şi degradare morală plăcută!  

Nu sunt de acord cu desfinţarea tramvaiului

                  De tramvai cine n-a mai încăput în Sibiul ăsta?  Cum spunea un prieten, regimul actual pare doar să desfinţeze şi să vândă. Ce pune în schimb? Malluri amăgitoare şi bănci? Pe vremuri tramvaiele mergeau şi pe centrul Sibiului. A mai rămas acesta, Sibiu-Răşinari, de un pitoresc nemaipomenit. Merita să mergi până în oraşul lui Goga şi Cioran şi numai într-o plimbare, chiar dacă nu erai vreun răşinărean care lucra prin Sibiu. Să mai scapi un pic de betoanele oraşului, să te laşi întovărăşit de puţină verdeaţă pe care o puteai contempla din mersul sacadat al tramvaiului. Asta fără să te opreşti până când nu dădeai de Coasta Boacii, unul dintre puţinele paradisuri cunoscute de Cioran. Cui îi pasă însă de aşa ceva? În locul tramvaiului o să fie probabil un autobuz de duzină ( doar spre asta se tinde, nu ? ) Şi degaba turui eu aicea, că poporul e ocupat cu "Mireasă pentru fiul meu"  sau cu păcălicii de Ponta şi Antonescu, ariviştii balzacieni de modă nouă, pe stadion, în noua troacă electorală. Şi uite aşa se defrişează lucrurile frumoase şi autentice. Priviţi imaginea ataşată pe blog şi luaţi-vă adio de la încă un lucru minunat distrus din decizia mai ştiu eu cărui despot al urbei căruia nici prin cap nu-i trece să se consulte şi cu populaţia Sbiului căreia îi aparţine de drept tramvaiul. Parcă am fi nişte hamsteri în acvariu cărora li se schimbă jucăriile după bunul lor plac. Băncile din Parcul Cetăţii, tot aşa, au fost scoase la un moment dat de tot de pe o parte, cea cu turnurile, acum le-au pus la loc, din cauză că se adunau tineri cu băutură am auzitla un moment dat. Acuma le-au pus la loc. S-a rezolvat problema?  De băncile alea mă leagă amintiri frumoase, m-am simţit privat în momentul în care au fost luate de acolo. Nu suntem pentru ei decât nişte cetăţeni ( mai mult sau mai puţin turmentaţi şi dobitoci cum ar fi zis Caragiale), privitori la spectacolul lor grotesc. Oricum, n-or să mă prindă pe mine la vot!

Ce tot vorbesc fetele la telefon?

                    Fetele din ziua de astăzi nu par să fie preocupate nici de şcoala, nici de cultură, nici de mai ştiu eu ce lucruri interesante ( natură, călătorii ), de vreun meşteşug anume, ci doar de...vorbitul la telefon. La fel cum băieţii de aceeaşi vârstă nu par să fie preocupaţi decât de fotbal şi ciumegeală. A! Şi de berea care merge bine cu fotbalul. Pentru majoritatea mirocolul existenţei pare să se reducă la atât.. Priviţi în jur pe stradă şi nu se poate să nu daţi cu ochii de vreo elevă sau studentă care vorbeşte la telefon! Staţi cinci minute pe o bancă şi observaţi cum se succed tinerele prinse în discuţii ce par să le implice întreaga lor fiinţă. Priveşe pe vreuna care Dumnezeu ştie cum nu vorbeşte la telefon în clipa aia, să vezi cum instantaneu începe să-şi pipăie telefonul, să şi-l ridice la nivelul pipetului, să începă să butoneze la el şi să privescă la ceva acolo. M-am întrebat de multe ori care e psihologia acestor gesturi. Şi am conchis că trebuie să fie ceva legat de siguranţă. A avea telefon înseamnă să fii cineva. Sau oricum, aparţii unei comunităţi. "Nu poţi să te legi de mine pentru că fie o să dispar în turmă, fie o să te împungă ceilalţi bivoli! Îmi permit să am un telefon, să îmi plătesc un abonament sau să îmi bag credit pe cartelă, sunt deci invulnerabilă! Îmi plus e o modă care mi se potriveşte ca o mănuşe!" Ce mai contează că nu eşti decât un anonim, un "average" cum zice englezul, adică un mediocru, un om de rând, pentru că imediat după tine mai trec încă zece cu aceeaşi atitudine?!.. Şi eu sunt posesor de telefon mobil, vorbesc de ani buni ( în prezent mai puţin ), însă sincer nu mă omor să vorbesc în public, până la urmă vorbitul la telefon cere discreţie, nicidecum nu mă umflu în piept când mă sună cineva, şi nici nu strâng din buci defilând cu dispozitivul la ureche. Cu cine vorbesc până la urmă toate aceste fetişcane? Doar se vede de la o poştă că sunt copile de oameni de rând, locuitori prin nu ştiu ce foste şi actuale cartiere muncitoreşti din Sibiu, gen Vasile Aaron şi Mihai Viteazul. Pe cine prostesc până la urmă? Doar nu îşi închipuie că mă gândesc că pun la cale vreo mare afacere! În ţara asta unde lucrurile merg în jos.. Eu cred că majoritatea fetelor vorbesc cu mamele, să le comunice cum a fost cu actele de colo dincolo, şi probabil cu câte un admirator, sau poate nici măcar, ci cu vreo prietenă de pe facebook. Oricum, ce să mai zici? Probabil că atâta pot...        

Despre uciderea urşilor din România

                               Se discută mult, nu se face nimic. Senzaţia asta o am când deschid televizorul. O mare pierdere de timp! La fel ca şi vizitele ofcioase ale politicienilor cu pupături, strângeri de mână, indiferent că sunt ale Hilăriţei Clinton sau ale lui Băsescu. De astea s-au tot întâmplat. Thomas Mann în "Alteţea regală" descrie magistral vizitele, întrunirile  sterpe ale unui rege înaintea primului război. Dar cine citeşte Thomas Mann? Aşa şi ăştia ai noştri, pleacă pe dincolo, vin, ţin discursuri, conferinţe, se pupă cu ăla cu ălalalt, folosesc în context multe cuvinte frumoase: "ridicare economică", "cetăţean", "reuşim", "afiliem", "european", facem şi dregem, cum îl auzeam pe Băsescu de curând. Faceţi o încercare! Ascultaţi discursul unui politician şi notaţi-vă cuvintele introduse cu metodă în text, să vedeţi ce de viitor "minunat" vă aşteaptă!  În rest câte unul din opoziţie care se revoltă, tună şi fulgeră şi nu face nimica, dacă ajunge la putere face ce-au făcut şi ceilalţi dinaintea lui. Până la urmă "câinii latră, ursul trece". Sau staţi un pic că ursul nu mai prea trece! Că despre urs voiam să vorbesc. Care urs? Ursul carpatin. Cică le-a venit străinilor o idee năstruşnică pe chelie: ia să facem safari în România, că e plin de urşi acolo! Şi românii ce-au zis: e rost de bani, mai avem ceva de vândut încă în ţatra asta? Mai avem păduri şi urşi? Le rezolvăm şi pe astea  Şi uite aşa au început să apară ştiri cu urşii cât sunt de răi, zilele astea am auzit de o grămadă de vânători "atacaţi" de urşi, ba că urşii sunt turbaţi, ba că avem prea mulţi în ţară. Şi proştii României se uite şi zic: "Urs rău!" şi-şi văd de trebă. Braconierii în cârdăşie cu poliţiştii întind mii de capcane. Şi Ceuşescu când se punea pe împuşcat trântea la pământ peste 40 de bucăţi de urşi, dar vâna doar el, şi a fost o perioadă când urşii au prosperat. Acuma dăm cu genocidu. Cică se pot vinde la preţ bun urşii pe dincolo, că aia, "civilizaţii din franzelă" ( "că să vezi, mă, dincolo cum mere treaba" ), ăia şi-au cam killerit tot ce aveau pe acolo, inclusiv broaştele. Şi acuma vin să-şi facă plinul prin colonii gen România. Ca în timpul imperiului roman dau cu ochii de România şi cei zic? Bună sursă de profit mai e acolo, ne scoatem din datorii. Cică s-au gândit şi la o modalitate de  a împinge o parte din urşii de la noi spre ţările din vest. Dormiţi liniştiţi români, în curând pe veci! În stilul ăsta o să ajungeţi voi cu familile voastre să vă ucideţi în arenă spre satisfacţia unor îmbuibaţi!     

Anotimpurile vieţii ( sonet )

E viaţa an cu patru anotimpuri,
Ferice, sărman-îi care nu le-apucă?
Se târâie, fuge-a orei furcă
Pe-al vieţii cadru, trec orele papuri.

Pân’ la douăzeci de ani primăvară,
Pân’ la patruzeci minunată vară,
Fruct copt pân’ la şaizeci, acuma toamnă,
Încolo ţurţuri stalactite, iarnă..

Sezoane cu capricii zbuciumate,
Cu arşiţe, îngheţ, ceruri înalte.
Viaţă macabră, viaţă turburată!

Seninul când nu vrea să se arate,
Poarta cârciumii tu-o dai deoparte,
Viaţa încendiezi, fie uitată!

Diamante, apă şi aer

- Poetule, ai făcut pietre preţioase la suflet şi,
cu nici o operaţie din lume, nu ţi le mai poate cineva scoate.
De ce porţi diamantele în tine, şi nu ca ceilalţi la deget?
-Diamantele mele nu sunt dintr-alea făcute
prin fabrici străine în câteva zile prin procedee tehnologice,
ele au mocnit din vremuri străvechi.
Diamantul trebuie contemplat, asta am crezut mereu.
Diamantele se formează în lava sufletului, sau poate au căzut acolo din aştrii,
le recunoaşte un specialist
sau mai degrabă cel ce simte, cel ce le recunoaşte nefiind încă şlefuite.
Sunt bogat, dar asta nu se poate vedea,
pentru că toate pietrele preţioase le port în mine.
- Ai grije, să nu arzi prea tare, poetule, iar prin jocurile tale să-ţi decompui diamantele,
până la particulele de carbon, şi să umplii cubul lumii
cu monoxid de carbon sau dioxid de carbon sau mai ştiu eu ce alt gaz toxic
şi să te sufoce, pe tine si pe cei din jurul tău,
sau să-ţi coboare şi să faci o idigestie.
Ce poet ai mai fi cu diamante la ficat?
- Deşeurile le reciclez sau le trasform, sau le depun in locuri speciale, deşi câteodată se face mult fum.
În plus un diamant şi în noroi datorită structurii sale stabile rămâne tot diamant.
Diamantele mele ard la tempereaturi înalte într-un mediu plin de oxigen.
A! şi nu-ţi arunca diamantele în faţa porcilor, şi asta pentru că e inutil!
Dar să ştii că am şi mult H2O la suflet.
Sau mai bine zis apă. Şi aer, pentru că
dacă mă gândesc bine nici n-am fost foarte bun la chimie..

Nu sunt romantic, idealist, nici măcar misogin

Mi s-a spus în câtva rânduri că sunt romantic sau idealist. Vreau să mă clarific: nu sunt niciuna dintr-astea. Nu trăiesc cu capul în nori, poate doar puţin la propriu. N-am fost niciodată un mare amator de patetisme romantice, deşi îmi plac ideile înalte, jocurile imaginaţiei. Nu am visat niciodată la o fericire veşnică, să devin un rege-geniu pe tron, înconjurat de îngeri care cântă, alături de o Beatrice, să trăiesc o fericire veşnică. Nu sunt utopic, nu visez la o societate perfectă în care oamenii trăiesc cu animalele într-o armonie perfectă, fără să muncească, cântând de dimineaţa până seara la flaut şi iubindu-se în grup. Nu am fost nicodată îndeajuns de convins de vreo ideologie care să mă facă să mă înrolez într-un regiment care luptă pentru astfel de idealuri. Am fost în schimb tot timpul conştient de existenţa unui anumit sacru în mijlocul profanului. Sufletul meu a tins tot timpul spre curăţenie, spre lucruri înalte, spiritualizate, şi ele există în mijlocul lumii în care trăim. Le-am găsit în artă, în iubire şi natură. Înseamnă asta să fii idealist? Poate doar om. E de ajuns să asculţi un Jean Baptise Lully ca să devii conştient că sublimul e tangibil. Omul nu e puţin lucru ( mă refer aicea la cei puţini care mai păstrează în ei umanitate ), e un creator şi un explorator.. Unii însă încearcă să să schimbe lumea după chipul şi asemănarea lor mică, să murdărească, să desacralizeze totul. Pentru asta nu am de gând să trăiesc doar visând sau doar citind. Într-o societate normală profesorii, artiştii ar trebui să fie plătiţi , fiind păstrătorii unor valori spiritual-umane ( mă refer la cei care sunt cu adevărat profesori şi cu adevărat artişti ). Cine mai are însă nevoie de ei? Poate doar de pâine ( artificii ) şi circ. Cineva îmi spunea că e normal ca un poet să nu câştige, pentru că nu produce. Cât de pragmatic a ajuns să fie privit aristul! După unii poate să şi moară ( la dracu nu zic să se ducă, pentru că e de multe ori acolo ). În ce mă priveşte, ştiu că trebuie să şi muncesc, şi până la urmă şi asta însemnă tot să fii om: să lucrezi, să laşi ceva în urma ta. E rău să furi sau să te compromiţi pentru nişte bunuri. Misogin iarăşi nu sunt, sunt doar dezamăgit de atitudinea pe care o au majoritatea femeilor în societatea asta modernă, capitalistă. Unele dintre ele chiar frumoase, se scălămbăiesc prin cluburi, ca nişte striptioze la bară, cu ficiori muşchiuloşi în jurul lor, învederat săraci cu duhul, pe o muzică house. Un videoclip la televizor pe care l-am văzut de curând mi-a trezit toate aceste meditaţii "geniale". Protagonista din videoclip arăta destul de bine, nu era lipsită nici de anumite calităţi vocale, filma undeva prin Paris, cu clădiri vechi în jur, lucrul acesta părându-mi-se blasfemator, acţiunea mutându-se pe rând de pe lucrările artistice, în disco unde dansau închedicaţi ficiorii mai sus menţionaţi cu "mândra" noastră între ei. E caracteristic în ziua de astăzi, pe linia Mihaelei Rădulescu, pe lângă faptul că eşti o considerată o"mare vedetă" ( tu nefiind decât o sacbroasă enterntainer-iţă ), să te crezi şi o mare artistă (artist), personalitate enciclopedică etc.. Asta n-am înţeles-o niciodată: dacă eşti un entertainer, câştigi bine din asta, de ce vrei să fii şi artist ( cum am văzut odată declarând Shakira chicotind, că ea nu e entertainer, e artistă ). Adică vrei să fii şi cu... puii mari şi cu cloca grasă ( să nu folosesc alt proverb). Unii vor să le fure artiştilor tot, să murdărească totul . Artist e Bach, Van Gogh etc.., nu un prostănac ce "animă plajele" vara între prostime. Eşti mare vedetă sexy a manelelor, ai bani, te admiră o grămadă de prostănaci, de ce vrei să iei şi ce aparţine celorlalţi, de ce vrei să fii şi academiciancă? Unii vor să transforme lumea într-un spaţiu descaralizat, într-un mare bâlci al deşertăciunilor. Privind videoclipul de ieri m-a durut să văd cum gândesc tinerele din ziua de astăzi, să văd cât au cap, şi cât de mult se dezumanizează ( se defăimează ), făcând imposibilă transcendenţa, înlocuind-o cu banalitate şi vulgaritate. Mare păcat.

Îmi plac Paştile?

Paştile mi-au plăcut în general mai mult decât sărbătorile de iarnă, friguroase, rareori cu zăpadă, cu zile scurte. Le percep însă mai puţin în sens creştin şi mai degrabă în sens panteist, păgân. Un preot ar fi consternat de afirmaţia aceasta, vocaţia religioasă lipsindu-mi în general. Pentru mine personal Paştile reprezintă o sărbătoare a primăverii, a reînvierii naturii, a vieţii în genere, percep o anumita mistică, însă nu de sorginte religioasă. Până la urmă cum mai poţi crede în epoca în care trăim în aberaţii gen Înviere şi alte miracole ca cel al transformării apei în vin, etc.? N-am înţeles niciodată cum trebuie pe rând să te temi de Dumnezeu şi să-l iubeşti mai mult decât pe tine însuţi, cum poţi iubi o abstracţiune. Ce mă revoltă e că Biserica e mare proprietară, că preoţii sunt omniprezenţi, indiferent că e o înmormâtare a unui sărac sau o ungere a unui rege. Ştiu că e un subiect delicat, iar cei care au puterea să creadă n-au decât! Pentru mine sărbătoarea Paştilor e mai mult o tradiţie, cu farmecul ei, nu lipsită de mistică, dar pe care eu o percep ca venind din altă parte. Pentru că lumea are şi ea miracolele ei, frumuseţiile ei, care i-a făcut pe oameni, de-a lungul timpului, să se minuneze, să le surprindă plastic în cadrul lucrărilor artistice. Sărbătorile acestea mai ordonează puţin lumea, o mai liniştesc, o opresc din munca grea şi fuga disperată după bani şi bunuri. Cineva în Tribuna îi critica pe cei ce vin la biserică doar pentru a-şi mai alimenta subiecte de bârfă sau din mai ştiu eu ce alte motive, şi mai puţin din cunoştinţă a conotaţiilor religioase. Mă oripilează şi pe mine bârfitoarele, dar probabil muţi percep sărbătorile ca şi mine, mai puţin religios, şi mai mult ca o sărbătoare care te iluminează. În rest românul bea, mănâncă şi chiuie ca de obicei, cum ştie el cel mai bine de sărbători. Nu despre ei însă vreu să vorbesc aicea. Altcineva, tot în Tribuna era oripilat de zicala "să fim mai buni de sărbători", considerând că buni ar trbui să fim tot anul.. De acord şi cu asta, însă cred eu că în perioada asta mai ales ar terbui să ne ocupăm de suflet, că avem răgazul să ne odihnim, să ne refacem bateriile pentru a continua munca şi căutările noastre existenţiale. Acum câţiva ani, când entuziasmul era mai puternic, îmi plăcea să mă scol de dimineaţă şi să iau Paşti, asta fără să stau pe la slujbe anoste. Îmi placea să petrec câteva clipe în curtea bisericii, să stau la coadă, când noaptea se îngâna cu ziua, la umbră de bolţi şi picturi murale învechite de timp, cu sensuri ascunse. Să iau Paştile într-un pahar sau borcan de plastic de muştar. Să vin spre casă sau să mai zăbovesc un pic cu câte un prieten în parc la cetate cum ţin minte că am făcut într-un an. Asta se petrecea acum 11, 12 ani. Se crăpa de ziua, iar cu o seară înainte am văzut un film despre Beethoven (Immortal Beloved) pe care-l purtam adânc în suflet. Prietenul meu îmi povestea despre conflictele din Iugoslavia şi de vitejia iugoslavilor, cum au ieşit cu piepturile dezvelite în întâmpinarea duşmanului. Eram foarte tânăr atuncea, iar sufletul mi-era plin de elan şi de trăiri înalte, sacre, vijelioase. Ca muzica lui Beethovem de altfel. Iar sărbătoarea, străzile vechi ale Sibiului cu pavajul lor, cu casele baroce, dintr-o altă epocă, din epoca "titanului de la Bonn" parcă, sau dintr-o lume din afara timpului, a înseşi artei, îmi potenţau trăirile. Se crăpa de ziuă, prevesteau o zi frumoasă, o pasăre scotea triluri la intervale, accentuând parcă senzaţia de linişte, de somnolenţă. Aerul era curat, iar vocile noastre sunau clar, cu emoţie, atenuate de împrejurimi. I-am povestit prietenlui febril impresiile filmului pe care l-am văzut, viaţa grea pe care a dus-o compozitorului, îmbunată, iluminată de creaţia sa. Apoi pe străzile pustii, dar liniştite am pornit spre casă. E Sibiul pe care o să-l păstrez veşnic în suflet, cu Paştile lui.

Totul pare să se subordoneze tot mai mult banului...

Totul pare să se subordoneze tot mai mult banului în lumea în care trăim, sau poate aşa a fost dintodeauna? Citeam în Tribuna despre "Un Paşti ca-n poveşti la Carrefour", concurs de desene pentru clasele I-VIII. Şcoala se pare că se mută în supermarketuri ( de ce să nu scriem "supermarcheturi"? ). Unde au ajuns să se petreacă clipele de poveste! Într-un magazin! Am văzut o reclamă cu una care când aude numele unei napolitane îşi zice şi ea numele, făcând cunoştinţă cu batonul. Sau aia în care zice ceva de genul: Sunt fratele pe care nu l-ai avut niciodată, de aia îmi dai un hamburger ( citit româneşte)?.. Se echivalează iubirea de frate cu iubirea de un hamburger cu euri... Asta ar dori ei, să iubeşti faptul de a face ei bani ca pe un frate.. Nu ştiu unii cum să mai atragă cumpărători, şi cum poţi scoate bani din buzunarul oamenilor, dacă nu folosind-te de lucrurile la care ei ţin cel mai mult ? Asta nu pot să o înţeleg nici în ruptul capului, câtă parşivenie, cum se pot folosi unii de ce e mai frumos şi mai sfânt în lumea asta, de ce ar trebui să rămână imaculat, pentru a stoarce bani, pentru a-şi lua nişte burtoşi vile şi pişcine, maşini tari, pentru a merge în excursii în insule exotice, la streaptease, sau pentru a-i cumpăra unei siliconate poşete chichi michi! S-a ajuns prea departe. Directorii permit în şcoli copiluţelor de la reprezentanţa Avon să întrerupă orele profesorilor pentru a prezenta noua ofertă de "mirosuri similare", la consiliile şcolare, jumătate din timp li se prezintă profesorilor de către angajaţii băncilor, tot cu acordul directorilor, anumite tipuri de carduri şi avantajele acestora. În hoteluri şi în multe alte instituţii se angajează doar fete tinere ( cele care s-au căsătorit, sau au un copil se pot duce dracului, să moară pe stradă cu copil cu tot, sau să se prostitueze, sau să facă ce cred ele, că oricum nu le mai angajează nimeni, te temi că nu te angajează nici măcar anul ăla care sunt obligaţi prin lege, că nu te pui cu baştanii.. ). Dacă ai trecut de o vârstă la fel, poţi muri liniştit, pentru că pipiţele mai tinere "atrag mai bine clienţii". La câtă dezumanizare s-a ajuns pentru bani! V-ar conveni ca prietena dumneavoastră să fie folosită, graţiile ei să fie folosite pentru a atrage nişte străini libidinoşi la un hotel, să câştige o patroană de asta care promovează aşa ceva ( paradoxal ea însăşi în vârstă ), sau să vă fie copila dumneavoastră despuiată ca să-i facă pe unii să cumpere aparate de pâine de exemplu? Asta mi-aminteşte de filmul The Assassination of Richard Nixon cu Sean Penn.. Sălile de masaj erotic am auzit că ar fi nişte bordeluri mascate, de ce să nu transformăm şi hotelurile şi alimentările şi papetăriile în case de toleranţă? Să transformăm lumea înt-un mare bordel. În mare parte îmi face impresia că este deja, şi o mare cocină. Mai vine Puya să ne spună că poţi să obţii un merţan cu un compromis, o viaţă tare. Halal model de conduită! Îndrăgostiţii mai nou beau o cafea cu chimicale simandicoşi prin Mall şi discută "dinamic" nimicuri. Telefoniile mobile încarcă facturile celor ce doresc să-şi audă un pic prietena sau să îşi întrebe părinţii cum se simt. Dar probabil că unii îşi merită soarta, pentru că se înghesuie şi se înhamă bucuroşi la aşa ceva. Cum zicea un prieten, "aştia nu sunt oameni", "creiere şterse".. Nu sunt oameni nici cei care promovează aşa ceva, nici cei ce se pretează la aşa ceva. Şi ne mirăm că se întâmplă atâtea nenorociri în lumea asta, cum am auzit de curând de atrocităţile de la Moscova. Dar oare nu ne facem şi noi vinovaţi de acestea prin ce promovăm, prin ce facem, prin faptul că tolerăm sau ne facem solidari cu mizeria pentru bani? Nu se trag ele cumva şi din vina noastră? Poate că unii îşi merită soarta, poate că fiecare lucru se întâmplă dintr-un motiv, să traduc o zicală bună (de data asta ) americană..

Lăcomia, hoţia şi crima ca diplomaţie

Mă sperie capitalismul, şi de ce sunt în stare unii pentru bani. Mă sperie că ticăloşia e pe faţă, e în preajma noastră, că e acceptată ca ceva normal, că nimeni nu face nimica. Îmi zicea cineva că "nu ar trebui să-i lase"... M-a umflat râsul, ştiind că cei care ar trebui să ia măsuri împart profiturile cu ei. Mă sperie că nu există conştiinţă, otrăvindu-se populaţia cu metodă cu produsele frumos ambalate. E perfect normal!.. "Am venit de la job!".. "Câtă treaba am avut astăzi! Sunt aşa de obosităăă"... Sunt în stare de orice. Mă sperie cinismul lor, cinismul oamenilor care lucrează la companii din astea de otrăvuri, care îţi vând moartea pe pâine, într-o pastă de euri cancerigeni. Nu-i înţeleg cum se pot scula în fiecare zi, îmbrăca frumos şi duce entuziaşti la o firmă de asta grotescă din cauza căreia într-o zi o să te zbaţi în chinuri infernale pe patul de spital fără speranţă. Mai vorbesc şi frumos şi convenţional, şi sunt mulţumiţi, se cred mari întreprinzători, afacerişti. Nu se gândesc că dacă tolerează lucrurile astea, copiii lor vor fi următorii.. Cum rămâne cu muzica, iubirea, estetica, transcendenţa, cu viaţa în sine, cu lucrurile cu gust? Se pare că majoritatea nu are nevoie de aşa ceva, ci doar de papiţe şi mâncare proasta şi multă, frumos ambalată. Vizavi de ce ziceam aicea, am văzut ieri un film, Sweet November, cu Keanu Reeves şi Charlize Theron. Deşi a avut chestii clasice holywoodiene, cum ar fi boala iubitei ( iubita trebuia să fie neaparat pe moarte ), a avut şi nişte idei interesante. Nelson, jucat de Reeves, lucra in publicitate, dedicat muncii lui, cel mai bun din firmă, adept al filosofiei pragmatice (spune la un moment dat că "time is money"), făcea reclame pentru mari companii la "deseuri toxice", produse insipide, cum se exprimă la un moment dat, în schimbul a mulţi bani ( "You're killing me, you're killing us!" îi strigă unui producător de hot-dog). Până o întâlneşte pe Sara, nonconformistă, boemă, pentru care hainele erau doar pentru a acoperi corpul, fără a fi lipsite de stil, şi ea îl ajută pe Nelson să redesopere viaţa, sau să aibă o viaţă, sau să trăiască şi pentru alceva decât pentru munca lui ( acelaşi lucru îi spusese şi prietena lui care îl părăseşte ). Iubirea se termină, luna noiembrie trece ( luna în care au convenit să stea împreună ), însă ca şi în viaţă, s-au bucurat din plin de clipele frumoase, cu cei dragi aproape ( aceasta fiind una din ideile filmului - "carpe diem" ), iubirea este plasată în atemporal. În final personajul se îndreaptă spre alte miracole ale vieţii pe care Sara l-a învăţat să le vadă, să le desopere, lăsând în urmă viaţa sa pragmatică, în care lacomia de bani cu orice preţ e considerată diplomaţie. Filmul are multe faze savuroase şi înduioşătoare, comice, dramatice.. Americanii au şi ei filme bune, au şi ei lucruri minunate, se pare că nici la ei umanitatea nu s-a pierdut chiar de tot, deşi e apanajul minorităţilor ca peste tot în lumea asta. Uite şi traileru la film şi Only time, piesa din film cântată de Enya, care a contribuit foarte mult la atmosfera filmului:

Am fost la striptis masculin. La ce mi-a folosit?

A, nu eu am fost, dacă asta se înţelege.. Hi hi!.. Să am pardon, dar nu înţeleg care e faza cu striptisul masculin (cu striptisul in genere). Pentru mine nu e alceva decât o manifestare scabroasă. Cum s-au distrat unele sibiencele de 8 martie? Ducându-se la striptis, să vadă nişte fraţi de-ai lui Adonis, umflaţi cu proteine şi aminoacizi, dansând cu aţa în fund. Eu personal nu înţeleg capitalimsul. Nu înţeleg de exemplu de ce pruna trebui să fie cât mărul, mărul cât grepfrutul, iar grepfrutul cât pepenele galben, cum am văzut unul de curând.. Ce are mărul cu vierme în el? Până la urmă dovedeşte că mărul e sănătos şi gustos (mai conţine şi carne, şi încă cu mai puţini euri decât cea din comerţ ). Pentru că tot ce e natural e estetic şi cu gust. Nu cad acuma în cealată extremă să susţin atrofierile, însă mi se pare că în capitalism se pierde simţul realităţii. Românii săracii, mai slabi de înger, par să-l fi pierdut de tot. După anii de privaţiuni din comunism, încearcă acum să recupereze şi ingurgitează în stil tradiţional tot ce li se serveşte ( ca de Paşti, după post de câteva săptămâni, când se cară pe capete la urgenţă ). Prin umflarea formelor în capitalism se dă senzaţia de perfecţiune, cantitatea pare mai mare (îl prinde pe român), şi eşti înclinat să crezi că şi delectarea este mai mare. Când colo o să descoperi că toate fructele acestea care arată ca în revistă sunt lipsite de conţinut, lipsite de gust. Până la urmă asta este capitalismul: o mare iluzie. Ţi se dă impresia că faci şi degi, însă nu faci alceva decât să dai banul. În capitalism se gâneşte cum să se facă bani din nimic. În secolul al XIX-lea, Eminescu îi spunea lui Creangă despre fete din popor sortite pieirii, victime ale pseudovalorilor promovate, şi pleda pentru ditrugerea statuilor reprezentând Venere, simboluri al frumuseţii artificiale, reci, fără conţinut, al acestor himere, abstractizări care îndepărtează omul de adevărata lui natură. Sunt prototipul "venerelor" din Playboy-ului contemporan, simbol al capitalismului alături de McDonald's, în care femeile sunt transfigurate, li se elimină digital eventualele imperfecţiuni (coşuri, aluniţe, etc..), şi li se dă un luciu de plastic. Pe mine personal nu m-au atras niciodată tipul ăsta de femei, le-am considerat exagerate, însă ştiu mulţi amatori de aşa ceva. Fidias, parcă, sculptorul grec, când termina una din sculpturile lui care se povesteşte că ar fi fost desăvârşite, o ciopărţea puţin cu dalta să o facă imperfectă, şi poate tocmai de aceea mai incitanta, mai reperabilă, esenţa ei rămânând aceeaşi. În "Miss România" Cezar Petrescu surprinde suferinţele tinerelor la preselecţiile pentru râvnitul şi carnavelescul concurs de miss, unde femeile devin marionete în mâna unora profitori. Câte fete nu pătimesc că nu arată ca alea din Tabu sau mai ştiu eu ce revistă de asta care le bagă în cap tinerelor fete din popor toate minunăţiile, de te cruceşti? Câte fete nu se chinuie cu cure (cucu), exagerează cu efortul, ca să aibă aspectul de palstic? Nu vreu de data asta să mă lungesc. Mă întrebam doar la ce le-a folosit femeilor că s-au dus la striptis (la fel bărbaţilor )? Femeile, că despre ele era vorba, cu ocazia zilei lor, au văzut nişte ficiori dintr-ăştia cam groteşti, crescuţi, după mutră, prin nu ştiu ce periferii, cu nume cu rezonanţe latine (probabil ca o sugestie vulgară la virilitatea lor), umflaţi artificial cu tot felul de substanţe, dansând pe acolo. Aceştia, la sfârţitul scabrosului spectacol, şi-au numărat banii, patronul cubului la fel.. Iar ele cu ce s-au ales? Cu privitul şi cu o gaură mare în buget. Şi să nu vă miraţi dacă vă întâlniţi cu una dinr-astea şi se mai şi declară mulţumită, încântată, vă povesteşte cât s-a distrat la striptease. Pentru că pentru a vedea esenţa lucrurilor îţi trebuie minte..

Spălatul rufelor în public la români

Din vremuri imemorabile, mitice, românului i-au plăcut uitatul peste gard la capra vecinului şi datul la cap la ăi mai buni decât el, ca în "Mioriţa", urmat de furtul oilor. Văd că apar tot mai multe "real-show-uri" de astea pe televiziunile naţionale care să sature setea şi foamea mioriticilor de scandaluri şi de intruziuni în intimitatea altora. Iar dintr-ăştia care să-şi spele rufele în public, care trăiesc drama anonimatului, se găsesc pe toate gardurile, care, pentru un banuţ, sunt în stare să-şi ridice poalelel în cap şi să se păruiască cu tac-so întru delectarea colectivă. "Acuma să tot traieşti!" strigă babele în cor trăgându-şi baticul din vârful capului spre spate, legându-l bine sub barbă să nu cadă cât timp suduiesc şi chicotesc: "Ai văst tu, ai văst? Ptiiiu! fir-ar ele ale dracului de curve! Na aşa ceva..." Deja de mulţi ani Mircea Radu îi ia pe bărbaţi cu asalt pe la lucru prin fabrici, sau pe neveste prin cofetării, să le transmită declaraţia de dragoste a celui ce pătimeşte şi plânge cu lacrimi amare iubirea pierdută pentru todeauna, şi care nu poate fi restituită decât prin intervenţia divină a moderatorului minunatei emisiuni, datorită farmecul său aparte, şi asta nu oricum, ci în ochii tuturor. De la cei mai tineri până la cei foarte în vârstă lumea iubeşte şi trebuie să ştie tot poporul! Iubire iubire, dar trebuia condimentată şi cu un pic de scandal pentru o mai bună audienţă.. Scandalurile însă erau rare, aşa că s-au folosit alte tertipuri de a aţâţa un pic turnatul găleţii cu gunoi în cap unul altuia. "Asa! Asa! Si dă-i, si luptă! Fir-ar el să fie de beţâv!" Aşa au apărut "Părinţi şi copii", "Iubiri interzise" etc., unde se mai bucură câte unul că aia nu poate fi cu ăla, şi cum o pălmuieşte mă-sa pe nu ştiu ce copilă moartă după un Morandi tuciuriu, cu care s-a cunoscut şi a trăit nu ştiu ce idilă prin nu ştiu ce discotecă. M-am uitat şi eu de vreo două trei ori la astfel de emisiuni , mai mult ca studiu social, să mă mai lămuresc un pic asupra compărtamentului şi preocupărilor românilor, să văd dacă nu cumva mă înşel criticându-i prea aspru. Şi mi s-a confirmat că nu mă prea înşel. Rar am văzut un comportament inteligent. În rest părinţi absurzi, abuzivi şi stricţi, pentru care o relaţie e ceva interzis dacă nu coincide intereselor lor personale, şi conduitelor lor de oameni de rând, cu o viaţă fadă, dedicată strict muncii (sau poate nici măcar atât), şi pentru care sexul e ceva monstruos. Tinere fete care nu ştiu alceva decât shopping şi cluburi, de o educaţie şi o prostie crasă, prototipul tinerelor din ziua de astăzi, viitoarele mâncătoare de seminţe de mâine în garsoniere sordide. Cu alte cuvinte nici unul dintre cei pe care i-am văzut implicaţi în conflicte nu a dovedit a fi mai deştept. Fetele se păruiau, se înjurau, îşi aruncau hainele în cap, se strâmbau răutăcioase când li se dădea dreptate... Şi totuşi românii s-au arătat un pic nemulţumiţi. Păi numai atâta? Şi aşa s-a inventat "Curat murdar", parcă aşa îi zice.. Emisiune în care, sub pretextul curăţeniei făcute de către nişte muieri de serviciu destul de în vârstă care chicotesc când îl văd în baia sordidă pe nu ştiu ce fotbalist în poza lipit de oglindă, şi încep să facă gesturi languroase...sub pretextul curăţeniei, se caută un pic prin dulapuri să vadă toată lumea, se întoarce un pic coşul din baie cu capul în jos şi se răscoleşte prin rufele murdare, se ridică capacul weceului şi se iau chipurile probe bilogice. Astfel românul să fie mulţumit că a văzut tot. Ce mai urmează? Să ne vedem pe noi personal protagonişti în vreun real-show, în care am jucat fără să ştim, din dormitorul nostru? E posibil orice.

Versuri pentru o piesă de muzică românească

(se poate fredona tare şi lălăi cu vocala din ultima silabă lungită ca de exemplu în: "Întoarce-te la mineeee")

Te iubesc, te doresc, întoarce-te la mine,
că vreu să fiu cu tine, să fim amândoi, noi doi,
doar cu tine, doar noi doi, doar amandoi... (variaţiuni)
Eşti steaua mea, eşti viaţa mea,
nu pot trăi fără tine, eşti visul meu, eşti cerul meu, eşti cerul cu stele,
eşti cerul vieţii,
am să mor fără tine, pentru că doar cu tine trăiesc,
tu mă faci să mă simt viu, tu mă faci să simt că trăiesc,
tu poţi să mă faci să nu mă simt mort,
eşti sensul vieţii mele.
Îmi place părul tău, vreau să îmi bag mâna prin el,
imi plac ochii tăi, vreu să-mi bag degetele prin ei,
să îmi lipesc buzele de pielea ta (sau de părul tău),
cu buze uscate de soare mănânc nisipul de pe plajă, eşti sexy love, nu mai plânge,
hai să ne iubim în mare.
Să plecăm departe, hai cu mine, ia-mă de mână, ţine-mă bine să nu cad,
o să fie bine.

Pe obraz lacrimi îmi curg,
unde eşti, unde te-ai ascuns, unde te-ai tuns, să plecăm în club.
Mişcă-te cum ştii mai bine.
Să fim din nou copii (sau bărbaţi sau femei),
daca-i ştii cât plâng şi te aştept, sună-mă, mă doare inima în piept şi mă doare sufletul,
doar pentru tine, de ce nu m-ai sunat?... Dă-mi un bip sau un sms, dă-mi un răspuns.

Te aştept să vii, nu pleca, eşti tot ce am mai scump pe lume,
du-te, pleacă, nu mai vreau să fiu cu tine!
Fără tine îmi plânge inima, imi saltă inima când te întorci la mine.
Dacă n-ai fi tu nici eu n-aş exista, adică nu ne-am fi născut,
tu nu ştii să iubeşti, lasă-mă, eu trebuie să dansez.
Dacă pleci mi se rupe inima şi sufletul şi îmi curg ochii şi mă doare ficatul,
sunt tare, o să supravieţuiesc şi o să mor fără tine (am mai zis), o să mor...după tine.

Când te văd inima îmi plânge, eşti aşa frumoasă, ce cauţi cu el?
E mai bun decât mine? E frumos şi el.
Eşti mireasa vieţii mele, hai să-ţi dau un inel.
Vreau să fiu cu tine şi cu el.

Te iubesc, te iubesc, te iubesc,
te urăsc, te urăsc te urăsc!
Eşti apetisantă, eşti apetisantă, eşti apetisantă!

O ţară de manelişti...

Deja s-a cam răsuflat subiectul cu manelistii ce a făcut furori de când Băsescu a declarat pe nu ştiu unde că România e o ţară de şmecheri dintr-ăştia dătători din buric şi cu cuţâte la duşmani. Acuma sunt eludate problemele esenţiale cu alte discuţii, cum ar fi aceea despre sănătatea lui Băsescu, lansată dacă nu mă înşel de Vadim Tudor, un alt prototip al minunatei ţări în care trăim. Sau poate că nu s-a încehiat subiectul cu maneliştii, şi nu ştiu când şi dacă se va termina.. Eu tocmai de manelism vroiam să vorbesc, am avut de gând de mai demult, de când era în vogă subiectul lansat de preşedinte. Că România e o ţară de manelişti e adevărat. Că e ceva rău, şi eu cred. Avea dreptate Băsescu! Însă ce vreau eu să subliniez e că manelismul e larg răspândit şi îmbracă multe forme. Maneaua nu e doar muzică, e o mentalitate. Nu trebuie să asculţi neapart muzica aia săltăreaţă şi ritmată cu efecte pe orga de drâmbă, vioară sau ţambal şi o voce lălăită şi plângăreaţă de îi apucă pe unii muşcatul din pahar... Poţi să asculţi la fel de bine hip-hop, rock, sau muzică de operetă şi să fii manelist...Da! Exact aşa. Pentru că a fi manelist însemnă înainte de toate să nu fii sincer. A fi manelist însemnă să epatezi. A fi manelist însemnă să te intereseze aparenţa în detrimentul esenţei. Nu asculţi muzică pentru că îţi place, o asculţi ca să arăţi cine eşti. Există muzică populară nemaipomenită, viabilă din punct de vedere artistic. Maneaua este o scabroasă formă de subcultură. Ştiu o grămadă de manelişti rockeri, care ascultă muzică pentru a se diferenţia, pentru a se considera deosebiţi. Poartă tricouri cu formaţii pe care nu le-au ascultat în viaţa lor, totul nu e alceva decât teribilism, grohăit şi motiv de petrecere, cu câţiva tipi, forme fără fond ca şi ei. Muzica trebuie să fie dată tare, zghiarătele pe măsură, ca şi în manea de altfel. Mulţi hip-hoperii sunt şi ei manelişti, şi nu mă refer aici la hip-hoperii din underground. Mă refer la cei gen La Familia sau B.U.G. Mafia care promovează, ca şi în manea, şmecheria, pragmatismul, incultura, etc.. Cei care se duc la operetă sunt şi ei în majoritate snobi, nişte forme fără fond, nişte moftangii, care merg la concert doar pentru a-şi etala toaletele şi a-şi parca "tancurile" în faţa filarmonicii. Beethoven săracul se zvârcoleşte în mormânt. Să fii manelist însemnă să fii ostentativ, lăudăros fără motiv, să te baţi cu pumnul în "chept". Toţi sunt baştani, toţi au bani, toţi îi fac pe fraieri, le dă stop la ăştia mai micii pe scara ierarhiei prostiei şi şmecheriei ( cum m-am distrat ascultând o piesă de Guţă ..). Vorbeam cu acelaşi prieten pe care l-am mai poemnit pe aicea, şi îl întrebam cum se face că sărăntocii ascultă maneaua asta cu bani şi şmecherii, ei nefiind alceva decât nişte pălmaşi, nişte coate-goale. Eu credeam că de obicei asculţi muzica în care te regăseşti. Şi mi s-a răspuns că sărăntocii ascultă muzica cu "eu te îngrop în bani" pentru că le dă iluzia că sunt şi ei cineva, pentru că nu poţi să-i vorbeşti unui sărăntoc de sărăcie, e ca de funie în casa spânzuratului... Băsescu s-a trezit el să vorbească de manele, când "se vede poşta din avion" ce poamă e şi fiie-sa, nu are de-a face că ascultă house, e "stunning" şi mai pozează şi în politiceancă? E exponenta clubistelor din România. Băsescu la rândul său trăieşte într-o ţară de manelişti, iar el le e preşedinte. Băsescu la braţ cu Gigi Becali... Becali la fel, unul dintre cei mai veritabili manelişti, un om mândru că e român, cum m-a revoltat unul prin Tribuna... Păi Becli e mândru că e român tocmai pentru că aicea e ţara lui, e cocina cu rahatul în care el se poate tăvăli. A fi manelist însemnă să fii prost, şi să fii mândru de asta. A fi manelist însemnă să fii pragmatic. A fi manelist însemnă să fii vulgar. Să dai drumul la "Pe la spate" tare pe plajă la Ocna cum am păţit odată. Acolo lângă noi, unu cu o faţă obosită şi tuciurie, slăbănog şi fioros, a dat drumul la frumoasa baladă "Pe la spatie, pe la spatie, aşa vor fetele toate", cu o voce de ţigan de ăla din ultima văgăună, iar la intervale constante mai dădea şi pedale la dacia lui 1310 veche şi tunată, să nu se descarce bateria unde era conectat casetofonul. Na! Ce ziceţi de spectacol? Vă aminteşte cumva de frumoasa ţară în care locuim? Problema e că maneliştii ăştia sunt ca lăcustele, sunt pretutindeni. Te trezeşti adesea cu ei în spate şi în natură, la pescuit de exemplu, unde te duci tocmai ca să mai scapi de ei. Manelistul nu are ruşine. Manelistul nu are respect. Manelistul e ranchiunos, e invidios, e răutăcios. Manelistul e periculos, e violent. Sfidarea şi dominarea prin teroare e o calitate la el. Manelistul nu are nimic autentic, nu trăieşte aprope de natură cum făceau ţiganii cu şatra, nici nu muncşte, nici nu creează, promovează voinţa de puterea, frustrarea, şmecheria, mizeria. Manelistul e parşiv, e egoist, e mincinos (manelistul evoluat e demagog), nu-şi ştie decât propriile interese călcând pe cadavre. Politicienii sunt şi ei în mare parte nişte manelişti. Manelistul este cea mai dezgustătoare fiinţă, la antipodul Omului. Ca şi animalul, e ceva instinctual, fără trăiri, care nu produce nimic, dar care consumă, şi îşi doreşte prin forţă şi ură faţă de semenii cumsecade şi hoţie să domine. Sunt cei care te poţi aştepta să se ia de tine pe stradă, om paşnic fiind, şi să bage cuţitul în tine. Nu zic că toţi sunt aşa, însă te poţi aştepta la orice atâta timp cât despre aşa ceva cântă în piesele lor. Altfel ce te-ar putea determina să asculţi aşa ceva? Prostia?

O alocuţiune a alor noştri din capitală

Mi-am amintit de congresul PSD-ului, ce a avut loc de curând, unde s-a ales noul preşedinte al partidului. Ascultând alocuţiunea lui Geoană mi s-a confirmat încă o dată că trăim în lumea lui Caragiale. Am găsit discursul şi pe net şi vreau să redau câteva pasaje sugestive. De exemplu nu înţeleg ce caută în alocuţiune următoarea afirmaţie: "Am arătat încă o dată că suntem un partid democratic şi vreau să vă spun că, dincolo de amărăciunea firească a unui astfel de moment, îi urez lui Victor Ponta tot succesul din lume la conducerea acestui mare şi frumos partid al României." Momentul a fost unul solemn, s-a ales un nou preşedintele al partidului, de unde până unde moment trist? Păi cum zicea cineva căruia i-am zis de afirmaţie: Ce a vrut să zică e că îi e ciudă că nu a ieşit el! hi hi hi! Geoană s-a minţit şi a facut-o prost! S-a văzut clar că nu a putut să-şi ascundă "amărăciunea" că a pierdut din nou alegerile. "Gura păcătosului adevăr grăieşte" Şi cum zicea acelaşi prieten, asta trebuie să fie mizilic pe lângă pierderea "la mustaţă" (Geoană) a alegerilor prezidenţiale. Deşi o nouă lovitură, eşec după eşec.. Sau "un rău nu vine niciodată singur".. Cum zicea Mircea Badea - Geoană e unul care "s-a crezut pentru o zi preşedintele României". Într-adevăr, trist moment acesta al congresului, e trist că ne conduc astfel de oameni. Frumos partid? De unde până unde? Cu Iliescu cu lovitura lui de stat şi mineriada în care au murit oameni în lupta ăstora pentru putere? Cu analfabetul de Vanghelie care îi prosteşte pe proşti cu trei mici şi te oripilează de fiecare dată când apare pe post? Cu Năstase cu dosare penale, şi care ar fi dorit să amâne pensionarea să le lucrăm până la moarte.. Şi cine a ieşti preşedinte al acestui mândru partid? Ponta, cel care a apărut şi pe la Cârcotaşi afirmând că cei de la PD-L au fost mai şmecheri şi au falsificat mai multe voturi ca ei, sau ceva de genul, scuzându-se de astfel de "scăpări". Asta mi se pare ca în faza aia cu:"- Mă Ioane, Gheo e mai prost ca tine!" La care ăsta mândru: "-Aşe-i ?". Am cam văzut ce feţe erau pe la congres, să o zicem pe şleau: mutre de porci ghiftuiţi.. Mi-a trezit greaţă cum stăteau toti atenţi să vadă cum se împarte ciolanu', cum aplaudau la răstimpuri febril, atenţi la ce se vorbea. "Unitatea este mai importantă decât orgoliul oricăruia dintre noi. Nu uitaţi că vremurile sunt complicate." "Am să fac ceva, pe care, din păcate, cei care de la care am preluat conducerea partidului acum cinci ani de zile n-au ştiut întotdeauna să o facă. N-am să vă spun "aveţi grijă pe mâne cui lăsaţi partidul (...)."... "Nu uitaţi că fracturile din partid sunt în continuare profunde." Cultul personalităţii: "Voi sta alături de ceilalţi foşti preşedinţi ai partidului." etc.. Geoană vorbeşte de el, nu de partid, nu de problemele pe care acesta ar trebui să le rezolve. "Vom fi fi în serviciul acestei ţări şi, cât voi sta în viaţa publică românească, voi continua să fiu un social-democrat şi un om mândru că am reprezentat, reprezint şi reprezentăm împreună acest mare şi frumos partid." Cuvinte mari, umflate , demagogia caracteristică.. E de ajuns pentru marea masă să fii îmbrăcat la costum şi să turui cuvinte mari, ce amintesc românilor de năcazurile lor, că se şi trezeste câte unul ce se umflă în pene de-i puşcă bumbii cheptarului şi zgheară într-un acces de trăire profundă : "Ai ce fain zâce, mânca-i-aş gura!" Eram consternat, însă fraza asta ce urmează e atât de evidentă încât nu am putut să nu râd sincer :)))))))), ia auzi aicea: "Victore, să-ţi meargă bine şi, dacă-ţi merge ţie bine, o să meargă bine şi partidului şi României " Ştiu că e o frază asemănătoare în O scrisoare pierdută. Voi ce aţi înţeles frumoşilor cetăţeni din frumoasa ţară în care există astfel de pardite frumoase? Eu am înţeles că, în ordine, le cam merge bine ălora de la conducere, după aia partidului (Plin de Costăchei Gudurău ca în Caragiale) şi doar la urmă celorlalţi, dacă mai rămâne ceva.. "Să-ţi meargă bine"... ce manelism! "Să trăim bine" a zis-o parcă Băsescu. Aceiaşi Mărie, indiferent că poartă la "pamblică" trandafiri, portocale sau secere cu ciocane. .. Cam asta e!..

Un spectacol de care-i plină România...

Am prins o ştire cu o profesoară care îi dă o palmă unui poliţist de îi sar ochelarii, iar acesta, nici una, nici alta, îi răspunde cu aceeaşi monedă, cu o palmă care s-a lipit bine după cum a sunat. A, când poliţistul primeşte palma se aude pe fundal un: "Ioooi!", pe modelul: "Oaaaa, ce ţi-a făcuuut!..." Privind şi pe net faza cu incidentul m-au încercat stări diferite, de la amuzament la consternare. Prima dată am avut impresia că privesc nişte copii în faţa blocului care se ciondănesc, înconjuraţi de alţi câţiva care încurajează conflictul, şi nicidecum o altercaţie între un reprezentat al statului şi o profesoară. Chestii de genul aveau loc în curtea şcolii sau pe terenul de bambilici când eram copil, fac parte din pitorescul copilăriei noastre... Sincer să fiu, prima dată când am prins scena, nici nu mi-am dat seama că respectiva e profesoară, ci am crezut că e o precupeaţă care vinde zarzavat în piaţă, nu atât după chipul tuciuriu, că nu sunt rasist, cât după limbaj şi comportament. Profesoară? Repectiva nu ştia să se exprime, trăncănea şi se schimonosea ca la uşa cortului. Şi se vedea pe ea că "avea probleme grave", cum spunea cineva pe aici pe la o emisiune. Că teroriza pe ceilaţi profesori, e posibil, deci e culpabilă clar după comportament (am văzut-o agresând fizic şi verbal tot ce i-a ieşit în cale de la poliţişti, colegi la ziarişti ). Ce vreu să zic, însă, e că mă îndoiesc sincer că ar fi singura vinovată de comportament deficitar. Poliţistul se face şi el vinovat pentru reacţia sa, deşi câteodată te întrebi cum poţi să rezolvi problema cu o astfel de creatură şi eşti tentat să o plezneşti înapoi. Probabil cu o amendă usturătoare se rezolva, fără a fi necesară aplicarea dictonului biblic "dinte pentru dinte". Ar fi trebuit sancţionată profesoara şi gata. Ceva circumstanţe atenuante are poliţistul, însă este în opinia mea vinovat la rândul său. Că unii poliţişti mai au câteodată obicieul să abuzeze de funcţia lor, cred şi asta, să facă exces de zel... Şi mă gândesc aici la nevinovaţii care cad pradă abuzurilor poliţiştilor. Acuma am văzut-o şi pe cea cu care se certa profesoara precupitoare, una din profesoare, nici ea cu mult mai brează... Că era discriminată în liceu profesoara, nu ştiu să spun, însă cel mai posibil că aceasta folosea stratagema: dacă mă prinde că îi bag mâna în buzunar şi mă întreabă ce fac, strig tare şi gesticulez: "Discriminare!".. Mâncărimi în colectivele şcolare există, răutăţi din partea directorilor, colegilor, ale profesorilor, ca mai în toate instituţiile, peste tot trebuie să fie unul care nu are loc de tine, sau care-şi bagă nasul şi să nu te lase să-ţi vezi de treba ta, să-ţi câştigi şi tu acolo o pâine liniştit, sau unul căruia i se pare nu ştiu eu ce.. Vinovaţi sunt şi unii elevi, majoritatea aş zice, după tipul de educaţie ce se promovează, iar dacă nu eşti un pic dus ca profesoara din imagini, în timp ai toate şansele să ajungi. Şi vorbeşte unul care a trecut prin instituţiile de învăţământ... Uite ca exemplu numai un comentariu, al unui elev probabil, ce l-am găsit sub imaginile postării respective de pe net: "vai bagamias pula in gatu ei de tiganca parlita ce tupeu are,trebuia sa-i dea vreo trei,patru picioare in gura!!!!!!!!!!!!bravo gabore.....ii politistu ala asa mai boschet dar bine a facut:)))))))))))))))) ". L-am reprodus să ne mai mânjim o dată în pitorescul românesc, de parcă nu ne-ar fi de ajuns ce trăim în fiecare zi.... Este relevant citatul, de la greşeli, la termeni de argou gen "gabore", "boschet". Poliţistul e probabil un fraier în concepţia repectivului, iar acesta un "ciumeg"... Ce am văzut dovedeşte ce spunea Eminescu, că între dânşii se pleacă. Problema e că ne umplu de greaţă.. Victime acestor groteşti cad adesea oameni cumsecade.. Oameni cumsecade sunt şi ei parcă tot mai greu de găsit.. Morala? Trăim într-o ţară plină de sărăcie materială şi spirituală. Aceştia sunt cei care ne educă copiii, acestea sunt odraslele noastre, aceştia sunt cei care împart dreptatea, aceştia sunt colegii noştri, poate ăştia suntem noi. Şi ne mai mirăm că se întâmplă atâtea nenorociri, cum zicea un prieten...

Sensuri existenţiale

Oamenii par să aibă câteva sensuri existenţiale, există un număr de domenii care par să pună în mişcare lumea în totalitatea ei, să-i determine acţiunile. Nu sunt adeptul filozofiei raţionaliste, în consecinţă eseul nu se doreşte unul exaustiv. Polemizam cu cineva care îmi spunea că problema sensurilor existenţiale umane e mult mai complexă decât am încercat eu să i-o prezint şi e posibil să aibă dreptate. Eu am identificat următoarele sensuri care par să mobilizeze umanitatea din toate timpurile. Acestea ar fi: familia, explorarea şi natura, arta (creaţia), cariera şi înavuţirea, puterea, iubirea, mistica, munca. La cei care au aceste sensuri s-ar adăuga cei care nu par a avea nici un sens existenţial, care, aşa cum conideră unii, „fac umbră pământului degeaba” sau care pur şi simplu trăiesc viaţa bucurându-se de câteva lucruri accesibile şi nu urmăresc decât distracţia. Mai sunt cei care urmăresc de asemenea înavuţirea, însă prin metode neoneste, prin hoţie, sensul lor fiind probabil şmecheria. Nu judec îndeletnicirile şi sensurile nimănui, existând şi filosofii care susţin că viaţa nu ar merita un efort foarte mare. Inactivitatea la un om superior poate fi o formă de exprimare, un crez, şi se poate datora variilor motive, cum ar fi incapacitatea de a trăi onest, şi de a câştiga o pâine cinstit, sau pur şi simplu zădărnicia lucrurilor. E posibil să se găsească şi alte sensuri pe pe lângă cele găsite de mine, fiind întrucâtva de acord, cu prietenul cu care discutam, că nu putem şti niciodată cu adevrat ce motivează şi ce sensuri pot găsi oamenii în existenţă, însă aşa cum văd eu lucrurile cam astea ar fi.. Sensurile identificatate de mine se întrepătrund, mistica fiind iubire, natura fiind şi ea iubire şi mistică totodată, arta e şi ea o formă de mistică la fel ca şi iubirea...de natură. Familia se poate baza şi ea pe iubire sau strict pe instinct. De asemenea oamenii pot avea unul sau mai multe sensuri dintre cele menţionate într-o vaţă, pe care încearcă să le armonizeze. De exemplu creaţia, iubirea şi natura. Sau familia şi mistica etc.. Cum am mai scris într-o postare, observ că există două tipuri de oameni: i-aş denumi instinctuali şi metafizici. Există oameni care par a fi lipsiţi în totalitate de trăiri transcendentale. Acţiunile lor sunt strict instinctuale, de la dorinţa de supravieţuire, la prcocreaţie care este brută şi strict sexuală, la faptul că sunt teritoriali, la lipsa moralităţii, sunt conduşi de instincte. Acest tip de om are drept singur scop supravieţuirea cu orice preţ şi procrearea. Acestia par să fie oamenii de rând care domină planeta, oamenii în general. Acestora li se adaugă o categoie mai restrânsă de oameni, al cărui prototip este omul metafizic. Acesta din urmă e moral, senul său nu este doar supravieţuirea, ci trăirea vieţii, creaţia, contopirea cu natura, explorarea universului etc.. Nu este instinctual, e dirijat de principii, are idealuri, simţ de sacrificiu. Nu este total lipsit de instincte, însă acestea au suferit o mutaţie, şi sunt în general dominate de raţiune, frica diminuată de conştiinţa sensului (Iisus, Che Guevara). Toate trăsăturile lor par a fi fost modificate sau mai degrabă par a fi evoluat. Instinctul devine ceva mult mai complex, iar în relaţia cu o altă persoană e dedublat de trăiri spirituale ( iubirea ). Îndrăzneala rapace este dedublată de curaj etc.. Mă rog, oamenii nu pot fi împărţiţi rigid în alb şi negru, în doar două categorii: umani şi animalici. Aşa cum în lumea în care trăim nu e doar alb şi negru, ci există şi gri, şi nuanţe de gri, mai deschise şi mai închise. Unii dintre noi sunt mai aproape de animal, iar alţii mai aproape de om. Unii nu par a se fi dezvoltat în plan interior, nu par a fi depăşit cu mult stadiul animal, fiind doar la aspect oameni, în planul creaţiei nefiind altceva decât ceea ce sunt nevertebratele pe lângă vertebrate (adică mai trebuie să mai parcurgă un drum lung până la formare), deşi la rândul lor armonioşi în natură. La unii pare să predomine partea spirituală, umană, la alţii cea animală. Cei mai mulţi oscilează între aceste două caracteristici. Mi-amintesc de cineva care îmi povestea de o iubită de-a lui, ce m-a făcut să-l cred spiritual, şi nu chiar atât de lipsit de trăiri intense cum l-am bănuit la început. Parea să fie animat de acelaşi trăiri umane şi erotice faţă de persoana de care îmi povestea, ca în momentul următor să înceapă să-mi povestească despre ea în termenii cei mai vulgari cu putinţă. Atuncea m-am gândit că, eşi pare a nu fi lipsit total de anumite trăiri, probabil că acestea mai au încă de parcurs în drumul evoluţiei lor până a deveni cu adevărat înalte.

Să fii om e lucru mare

Ce însemnă să fii om? Dar cine are nevoie de aşa ceva? Pe cine mai interesează? Câteodată am impresia că pe nimeni. Încep să scriu şi aproape că încep să mă simt ridicol. Oare nu lucrul ăsta se şi doreşte? Are loc o anihilarea cu metodă a valorilor umane şi impunerea acelora de brută (după chipul şi asemănarea unora): verocitatea, lăcomie, manelism, pragmatism, vulgarism etc... În ultimul timp parcă am luat-o razna ( sau ceilalţi au lut-o?) Doar aşa ceva văd. Ceva interesant găsesc cu greu. În plus, mulţi dintre cei care care par să mai gândească şi să mai simtă câte ceva te dezamăgesc şi ei. Îmi zicea un prieten că e sătul de oameni care una zic şi fac exact pe dos: critică anumite comportamente, şi îi vezi nu după mult timp îmbrăţişându-le. Telefoane la ureche, discuţii sterile, fiţe de doi lei, forme fără fond. Nimic! Nu că aş fi împotriva distracţiei, a modei, sau a mai ştiu eu căror preocupări contemporane. Însă câteodată am impresia că semenii mei nici măcar atâta nu fac. A fi om însemnă să te dedicici unui lucru, să faci ceva cu pasiune. Majoritatea nu fac nimica. Se mulţumesc cu ce li se dă: câteva telenovele, câteva showuri mizere. Şi până la urmă cum ziceau cei de la Eurythmics: "Who am I to disagree?" Înţeleg faptul că sunt unii care doar atât pricep, atâta pot, nu le poţi pretinde mai mult, spre bucuria celor de la conducere, care îi doresc proşti. Este chiar încurajată prostia, şi se duce o luptă pentru înlăturarea elementelor ce le-ar putea crea acestora o conştiinţă. Pe sistemul: "Ai merţan şi duşmani eşti ciumeg, nu ai, nu eşti!" "Nu ai nevastă, copii, rate în bancă, eşti gay!" A, şi asta: lumea e plină de ipocrizie. Acum mai mult ca oricând ipocrizia a ajuns pe culmi nebănuite. Ipocrizia nu e o caracteristică a ce înţeleg eu prin Om. Deşi se poartă, se încurajează ("Fii mai descurcăreţ"", am mai vorbit..). "A fi om e lucru mare" cum zice cântecul popular. Tot manelistul care numai om nu e cântă asta.. E prea mult dacă zic că trebuie să fii onest? Cu tine şi cu cine merită. Mulţi se pare că nu au depăşit stadiul animal. Îi vad în fiecare zi, făcând ce fac şi animalele: mănâncă, se f..t (omul se iubeşte), îşi fac cuibul, toarnă câţiva plozi şi cam atâta, la vârsta de 20 de ani îi înţarcă. Părinţii se aşteaptă ca şi copiii lor să facă exact ce au făcut şi ei. Şi e curios că tocmai aceştia te consideră un inutil dacă nu ţi-ai făcut şi tu "un cuib", prin metodel lor "descurcăreţe", de cele mai multe ori neoneste. Din nou, înţeleg că sensul unor oameni pe lumea asta ăsta e: de a duce specia umană mai departe. Deşi cred că un om ar trebui să mai şi gândească câte ceva. Unde sunt oamenii? mă întreb de multe ori, pentru că nu cunosc foarte mulţi... A fi om însemnă să munceşti, să creezi, a fi om ar trebui să însemne să explorezi universul, să cauţi aventuri noi, senzaţii noi. Cunosc o grămadă de oamei care fac umbră pământului degeaba. Nici nu muncesc, nici nu crează, nu fac absolut nimic. Doar consumă, şi de multe ori pe munca altor oameni cumsecade. Să fii om în plan moral însemna să fii demn, însă nu orgolios. Observ că trăim într-o lume a confuziilor. "Am şi eu orgoliul meu"... Eu cred că orgoliul e un păcat. "Orgoliul rănit".. Demnitate e cu totul alceva. A fi om înseamnă să fi curajos, însă nu inconştient, sau naiv sau brutal. Înţelepciunea e floare rară. "De aia se ceartă lumea şi nu se înţelege", cum îmi spunea bunică-mea, "pentru că îi lipseşte înţelepciunea." "Fii mai tupeist!" Din nou mi se pare greşit. A fi tupeist implică şi o anumită nesimţire. A fi îndrăzneţ e cu totul alceva. A fi "molău", e şi el un păcat. "La cutare îi merge mai bine că e mai nesimţit. Trebuie să fi si tu aşa." Poate mai puternic, mai înţelept, să nu pui totul la suflet (deşi nu poţi todeauna, e uman şi asta, însă trebuie luptat: omul e un luptător).. A fi om însemnă să ai simţ estetic, să iubeşti natura, să iubeşti. Câţi însă sunt aşa? Natura e distrusă cu metodă, iubirea e înlocuită de instinct, se confundă cu fiţa (am auzit o piesă la televior - "Sexy love". Na! Ce ziceţi? ). "Nu schimbi tu lumea! Trebuie să o accepţi aşa cum este." Din nou confuzii. Nu cred într-o transformare radicală a lumii, însă cred că poţi influenţa pozitiv oamenii din jurul tău, iar prin exemplu propriu poţi modela anumite persoane. Asta însemnă să fii om: să ai stil, să ai prestanţă. Iar să accepţi lumea, ar fi împotriva conştiinţei tale. Mai degrabă să te detaşeţi sau mai stiu eu ce.. Însă nu cred că poţi accepta vreodată mizeria. Nu mi-am pierdut încrederea însă în umanitate. Ştiu câteva excepţii care întăresc regula. Sper să nu mă dezamăgească. Deşi uman însemnă, de asemenea, să greşeti, însă nu doar atâta: să te şi îndrepţi, să te căieşti. Să-ţi ispăşeti păcatul. A suferi e de asemenea uman şi te purifică. A fi om înseamnă a ierta. Nu de fiecare dată însă. A fi om însemnă să speri şi să crezi. Dar să te şi îndoieşti. Scriind mi-am mai lămurit şi eu nişte lucruri. Şi mai am la rândul meu destul de mult de lucrat la şlefuire interioară..

Un film drăguţ ce l-am văzut zilele astea:

Hau hau! R! R! Pârţ! pârţ...

- Salut, Mitică, cu cine te-ai mai întâlnit? strigă unul din viteza bolidului.
- A, cu Jeep Albastru Matelizat şi cu Merţanu' Vişiniu Ice. Şi cu trei câini vagabonzi.
- Tit! Tit!
- Salut, Costică!
- Hau, hau! Rrrrrrrrrr!
- Ups! Salut Şpriţilă!

Ce frumos e Sibiul şi oamenii din el! Noaptea. Când nu e nimeni pe stradă.
-Salut semafor pe galben clipitor!

De treci pe vreo stradă din Sibiu,
te latră câinii din curţi de te rup.
Corul lălăiturilor, grohăiturilor, pufăiturilor,
disperărilor, turbării, săriturilor pe poartă!
"Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos,
să nu se dea la mine, că..."
Era într-o curte unul, nu exagerez,
dacă se ridica în două picioare era mai mare decât mine.
Şi încă două jivine pe lângă el, mari şi ele, mici pe lângă primul.
Asta doar într-o curte..
Mă întreb şi eu ce fel de caractere trebuie să aibă oameni dintr-ăştia
care ţin în curţile lor aşa ceva?...
Pitbulli şi câni de oi care te latră ca pe ultimul infractor. La stână se ţine aşa ceva! Să nu le fure averile...
Toată strada chiuie şi grohăie
cu toate jivinele astea fioroase-groteşti.
Na! Treci cu prietena pe o stradă de asta. "Ce linişte!.. În sfârţit doar noi doi...
Şi apoi: Hau hau! Pârţ Pârţ!"
Sau cu copilul în cărucior: "Uite, mami, cuţu! Acuma se suie plin de noroi în căruciorul tău...
Acuma lasă bale pe bluzica ta... Acuma te papă!..." Hi! Hi! Hi!
Ia încercaţi un pic pe Strada Mărăşti sau Mărăşeşti... Ptiu! Că şi numele e caragelian.
Saracii poştaşi sau vreun amărât care mai bagă câte un pliant
în poştă să mănânce şi el o pâine!
"Cocoană! eu l-am aruncat, mānca-i-ai coada! "