O alocuţiune a alor noştri din capitală

Mi-am amintit de congresul PSD-ului, ce a avut loc de curând, unde s-a ales noul preşedinte al partidului. Ascultând alocuţiunea lui Geoană mi s-a confirmat încă o dată că trăim în lumea lui Caragiale. Am găsit discursul şi pe net şi vreau să redau câteva pasaje sugestive. De exemplu nu înţeleg ce caută în alocuţiune următoarea afirmaţie: "Am arătat încă o dată că suntem un partid democratic şi vreau să vă spun că, dincolo de amărăciunea firească a unui astfel de moment, îi urez lui Victor Ponta tot succesul din lume la conducerea acestui mare şi frumos partid al României." Momentul a fost unul solemn, s-a ales un nou preşedintele al partidului, de unde până unde moment trist? Păi cum zicea cineva căruia i-am zis de afirmaţie: Ce a vrut să zică e că îi e ciudă că nu a ieşit el! hi hi hi! Geoană s-a minţit şi a facut-o prost! S-a văzut clar că nu a putut să-şi ascundă "amărăciunea" că a pierdut din nou alegerile. "Gura păcătosului adevăr grăieşte" Şi cum zicea acelaşi prieten, asta trebuie să fie mizilic pe lângă pierderea "la mustaţă" (Geoană) a alegerilor prezidenţiale. Deşi o nouă lovitură, eşec după eşec.. Sau "un rău nu vine niciodată singur".. Cum zicea Mircea Badea - Geoană e unul care "s-a crezut pentru o zi preşedintele României". Într-adevăr, trist moment acesta al congresului, e trist că ne conduc astfel de oameni. Frumos partid? De unde până unde? Cu Iliescu cu lovitura lui de stat şi mineriada în care au murit oameni în lupta ăstora pentru putere? Cu analfabetul de Vanghelie care îi prosteşte pe proşti cu trei mici şi te oripilează de fiecare dată când apare pe post? Cu Năstase cu dosare penale, şi care ar fi dorit să amâne pensionarea să le lucrăm până la moarte.. Şi cine a ieşti preşedinte al acestui mândru partid? Ponta, cel care a apărut şi pe la Cârcotaşi afirmând că cei de la PD-L au fost mai şmecheri şi au falsificat mai multe voturi ca ei, sau ceva de genul, scuzându-se de astfel de "scăpări". Asta mi se pare ca în faza aia cu:"- Mă Ioane, Gheo e mai prost ca tine!" La care ăsta mândru: "-Aşe-i ?". Am cam văzut ce feţe erau pe la congres, să o zicem pe şleau: mutre de porci ghiftuiţi.. Mi-a trezit greaţă cum stăteau toti atenţi să vadă cum se împarte ciolanu', cum aplaudau la răstimpuri febril, atenţi la ce se vorbea. "Unitatea este mai importantă decât orgoliul oricăruia dintre noi. Nu uitaţi că vremurile sunt complicate." "Am să fac ceva, pe care, din păcate, cei care de la care am preluat conducerea partidului acum cinci ani de zile n-au ştiut întotdeauna să o facă. N-am să vă spun "aveţi grijă pe mâne cui lăsaţi partidul (...)."... "Nu uitaţi că fracturile din partid sunt în continuare profunde." Cultul personalităţii: "Voi sta alături de ceilalţi foşti preşedinţi ai partidului." etc.. Geoană vorbeşte de el, nu de partid, nu de problemele pe care acesta ar trebui să le rezolve. "Vom fi fi în serviciul acestei ţări şi, cât voi sta în viaţa publică românească, voi continua să fiu un social-democrat şi un om mândru că am reprezentat, reprezint şi reprezentăm împreună acest mare şi frumos partid." Cuvinte mari, umflate , demagogia caracteristică.. E de ajuns pentru marea masă să fii îmbrăcat la costum şi să turui cuvinte mari, ce amintesc românilor de năcazurile lor, că se şi trezeste câte unul ce se umflă în pene de-i puşcă bumbii cheptarului şi zgheară într-un acces de trăire profundă : "Ai ce fain zâce, mânca-i-aş gura!" Eram consternat, însă fraza asta ce urmează e atât de evidentă încât nu am putut să nu râd sincer :)))))))), ia auzi aicea: "Victore, să-ţi meargă bine şi, dacă-ţi merge ţie bine, o să meargă bine şi partidului şi României " Ştiu că e o frază asemănătoare în O scrisoare pierdută. Voi ce aţi înţeles frumoşilor cetăţeni din frumoasa ţară în care există astfel de pardite frumoase? Eu am înţeles că, în ordine, le cam merge bine ălora de la conducere, după aia partidului (Plin de Costăchei Gudurău ca în Caragiale) şi doar la urmă celorlalţi, dacă mai rămâne ceva.. "Să-ţi meargă bine"... ce manelism! "Să trăim bine" a zis-o parcă Băsescu. Aceiaşi Mărie, indiferent că poartă la "pamblică" trandafiri, portocale sau secere cu ciocane. .. Cam asta e!..

Un spectacol de care-i plină România...

Am prins o ştire cu o profesoară care îi dă o palmă unui poliţist de îi sar ochelarii, iar acesta, nici una, nici alta, îi răspunde cu aceeaşi monedă, cu o palmă care s-a lipit bine după cum a sunat. A, când poliţistul primeşte palma se aude pe fundal un: "Ioooi!", pe modelul: "Oaaaa, ce ţi-a făcuuut!..." Privind şi pe net faza cu incidentul m-au încercat stări diferite, de la amuzament la consternare. Prima dată am avut impresia că privesc nişte copii în faţa blocului care se ciondănesc, înconjuraţi de alţi câţiva care încurajează conflictul, şi nicidecum o altercaţie între un reprezentat al statului şi o profesoară. Chestii de genul aveau loc în curtea şcolii sau pe terenul de bambilici când eram copil, fac parte din pitorescul copilăriei noastre... Sincer să fiu, prima dată când am prins scena, nici nu mi-am dat seama că respectiva e profesoară, ci am crezut că e o precupeaţă care vinde zarzavat în piaţă, nu atât după chipul tuciuriu, că nu sunt rasist, cât după limbaj şi comportament. Profesoară? Repectiva nu ştia să se exprime, trăncănea şi se schimonosea ca la uşa cortului. Şi se vedea pe ea că "avea probleme grave", cum spunea cineva pe aici pe la o emisiune. Că teroriza pe ceilaţi profesori, e posibil, deci e culpabilă clar după comportament (am văzut-o agresând fizic şi verbal tot ce i-a ieşit în cale de la poliţişti, colegi la ziarişti ). Ce vreu să zic, însă, e că mă îndoiesc sincer că ar fi singura vinovată de comportament deficitar. Poliţistul se face şi el vinovat pentru reacţia sa, deşi câteodată te întrebi cum poţi să rezolvi problema cu o astfel de creatură şi eşti tentat să o plezneşti înapoi. Probabil cu o amendă usturătoare se rezolva, fără a fi necesară aplicarea dictonului biblic "dinte pentru dinte". Ar fi trebuit sancţionată profesoara şi gata. Ceva circumstanţe atenuante are poliţistul, însă este în opinia mea vinovat la rândul său. Că unii poliţişti mai au câteodată obicieul să abuzeze de funcţia lor, cred şi asta, să facă exces de zel... Şi mă gândesc aici la nevinovaţii care cad pradă abuzurilor poliţiştilor. Acuma am văzut-o şi pe cea cu care se certa profesoara precupitoare, una din profesoare, nici ea cu mult mai brează... Că era discriminată în liceu profesoara, nu ştiu să spun, însă cel mai posibil că aceasta folosea stratagema: dacă mă prinde că îi bag mâna în buzunar şi mă întreabă ce fac, strig tare şi gesticulez: "Discriminare!".. Mâncărimi în colectivele şcolare există, răutăţi din partea directorilor, colegilor, ale profesorilor, ca mai în toate instituţiile, peste tot trebuie să fie unul care nu are loc de tine, sau care-şi bagă nasul şi să nu te lase să-ţi vezi de treba ta, să-ţi câştigi şi tu acolo o pâine liniştit, sau unul căruia i se pare nu ştiu eu ce.. Vinovaţi sunt şi unii elevi, majoritatea aş zice, după tipul de educaţie ce se promovează, iar dacă nu eşti un pic dus ca profesoara din imagini, în timp ai toate şansele să ajungi. Şi vorbeşte unul care a trecut prin instituţiile de învăţământ... Uite ca exemplu numai un comentariu, al unui elev probabil, ce l-am găsit sub imaginile postării respective de pe net: "vai bagamias pula in gatu ei de tiganca parlita ce tupeu are,trebuia sa-i dea vreo trei,patru picioare in gura!!!!!!!!!!!!bravo gabore.....ii politistu ala asa mai boschet dar bine a facut:)))))))))))))))) ". L-am reprodus să ne mai mânjim o dată în pitorescul românesc, de parcă nu ne-ar fi de ajuns ce trăim în fiecare zi.... Este relevant citatul, de la greşeli, la termeni de argou gen "gabore", "boschet". Poliţistul e probabil un fraier în concepţia repectivului, iar acesta un "ciumeg"... Ce am văzut dovedeşte ce spunea Eminescu, că între dânşii se pleacă. Problema e că ne umplu de greaţă.. Victime acestor groteşti cad adesea oameni cumsecade.. Oameni cumsecade sunt şi ei parcă tot mai greu de găsit.. Morala? Trăim într-o ţară plină de sărăcie materială şi spirituală. Aceştia sunt cei care ne educă copiii, acestea sunt odraslele noastre, aceştia sunt cei care împart dreptatea, aceştia sunt colegii noştri, poate ăştia suntem noi. Şi ne mai mirăm că se întâmplă atâtea nenorociri, cum zicea un prieten...

Sensuri existenţiale

Oamenii par să aibă câteva sensuri existenţiale, există un număr de domenii care par să pună în mişcare lumea în totalitatea ei, să-i determine acţiunile. Nu sunt adeptul filozofiei raţionaliste, în consecinţă eseul nu se doreşte unul exaustiv. Polemizam cu cineva care îmi spunea că problema sensurilor existenţiale umane e mult mai complexă decât am încercat eu să i-o prezint şi e posibil să aibă dreptate. Eu am identificat următoarele sensuri care par să mobilizeze umanitatea din toate timpurile. Acestea ar fi: familia, explorarea şi natura, arta (creaţia), cariera şi înavuţirea, puterea, iubirea, mistica, munca. La cei care au aceste sensuri s-ar adăuga cei care nu par a avea nici un sens existenţial, care, aşa cum conideră unii, „fac umbră pământului degeaba” sau care pur şi simplu trăiesc viaţa bucurându-se de câteva lucruri accesibile şi nu urmăresc decât distracţia. Mai sunt cei care urmăresc de asemenea înavuţirea, însă prin metode neoneste, prin hoţie, sensul lor fiind probabil şmecheria. Nu judec îndeletnicirile şi sensurile nimănui, existând şi filosofii care susţin că viaţa nu ar merita un efort foarte mare. Inactivitatea la un om superior poate fi o formă de exprimare, un crez, şi se poate datora variilor motive, cum ar fi incapacitatea de a trăi onest, şi de a câştiga o pâine cinstit, sau pur şi simplu zădărnicia lucrurilor. E posibil să se găsească şi alte sensuri pe pe lângă cele găsite de mine, fiind întrucâtva de acord, cu prietenul cu care discutam, că nu putem şti niciodată cu adevrat ce motivează şi ce sensuri pot găsi oamenii în existenţă, însă aşa cum văd eu lucrurile cam astea ar fi.. Sensurile identificatate de mine se întrepătrund, mistica fiind iubire, natura fiind şi ea iubire şi mistică totodată, arta e şi ea o formă de mistică la fel ca şi iubirea...de natură. Familia se poate baza şi ea pe iubire sau strict pe instinct. De asemenea oamenii pot avea unul sau mai multe sensuri dintre cele menţionate într-o vaţă, pe care încearcă să le armonizeze. De exemplu creaţia, iubirea şi natura. Sau familia şi mistica etc.. Cum am mai scris într-o postare, observ că există două tipuri de oameni: i-aş denumi instinctuali şi metafizici. Există oameni care par a fi lipsiţi în totalitate de trăiri transcendentale. Acţiunile lor sunt strict instinctuale, de la dorinţa de supravieţuire, la prcocreaţie care este brută şi strict sexuală, la faptul că sunt teritoriali, la lipsa moralităţii, sunt conduşi de instincte. Acest tip de om are drept singur scop supravieţuirea cu orice preţ şi procrearea. Acestia par să fie oamenii de rând care domină planeta, oamenii în general. Acestora li se adaugă o categoie mai restrânsă de oameni, al cărui prototip este omul metafizic. Acesta din urmă e moral, senul său nu este doar supravieţuirea, ci trăirea vieţii, creaţia, contopirea cu natura, explorarea universului etc.. Nu este instinctual, e dirijat de principii, are idealuri, simţ de sacrificiu. Nu este total lipsit de instincte, însă acestea au suferit o mutaţie, şi sunt în general dominate de raţiune, frica diminuată de conştiinţa sensului (Iisus, Che Guevara). Toate trăsăturile lor par a fi fost modificate sau mai degrabă par a fi evoluat. Instinctul devine ceva mult mai complex, iar în relaţia cu o altă persoană e dedublat de trăiri spirituale ( iubirea ). Îndrăzneala rapace este dedublată de curaj etc.. Mă rog, oamenii nu pot fi împărţiţi rigid în alb şi negru, în doar două categorii: umani şi animalici. Aşa cum în lumea în care trăim nu e doar alb şi negru, ci există şi gri, şi nuanţe de gri, mai deschise şi mai închise. Unii dintre noi sunt mai aproape de animal, iar alţii mai aproape de om. Unii nu par a se fi dezvoltat în plan interior, nu par a fi depăşit cu mult stadiul animal, fiind doar la aspect oameni, în planul creaţiei nefiind altceva decât ceea ce sunt nevertebratele pe lângă vertebrate (adică mai trebuie să mai parcurgă un drum lung până la formare), deşi la rândul lor armonioşi în natură. La unii pare să predomine partea spirituală, umană, la alţii cea animală. Cei mai mulţi oscilează între aceste două caracteristici. Mi-amintesc de cineva care îmi povestea de o iubită de-a lui, ce m-a făcut să-l cred spiritual, şi nu chiar atât de lipsit de trăiri intense cum l-am bănuit la început. Parea să fie animat de acelaşi trăiri umane şi erotice faţă de persoana de care îmi povestea, ca în momentul următor să înceapă să-mi povestească despre ea în termenii cei mai vulgari cu putinţă. Atuncea m-am gândit că, eşi pare a nu fi lipsit total de anumite trăiri, probabil că acestea mai au încă de parcurs în drumul evoluţiei lor până a deveni cu adevărat înalte.

Să fii om e lucru mare

Ce însemnă să fii om? Dar cine are nevoie de aşa ceva? Pe cine mai interesează? Câteodată am impresia că pe nimeni. Încep să scriu şi aproape că încep să mă simt ridicol. Oare nu lucrul ăsta se şi doreşte? Are loc o anihilarea cu metodă a valorilor umane şi impunerea acelora de brută (după chipul şi asemănarea unora): verocitatea, lăcomie, manelism, pragmatism, vulgarism etc... În ultimul timp parcă am luat-o razna ( sau ceilalţi au lut-o?) Doar aşa ceva văd. Ceva interesant găsesc cu greu. În plus, mulţi dintre cei care care par să mai gândească şi să mai simtă câte ceva te dezamăgesc şi ei. Îmi zicea un prieten că e sătul de oameni care una zic şi fac exact pe dos: critică anumite comportamente, şi îi vezi nu după mult timp îmbrăţişându-le. Telefoane la ureche, discuţii sterile, fiţe de doi lei, forme fără fond. Nimic! Nu că aş fi împotriva distracţiei, a modei, sau a mai ştiu eu căror preocupări contemporane. Însă câteodată am impresia că semenii mei nici măcar atâta nu fac. A fi om însemnă să te dedicici unui lucru, să faci ceva cu pasiune. Majoritatea nu fac nimica. Se mulţumesc cu ce li se dă: câteva telenovele, câteva showuri mizere. Şi până la urmă cum ziceau cei de la Eurythmics: "Who am I to disagree?" Înţeleg faptul că sunt unii care doar atât pricep, atâta pot, nu le poţi pretinde mai mult, spre bucuria celor de la conducere, care îi doresc proşti. Este chiar încurajată prostia, şi se duce o luptă pentru înlăturarea elementelor ce le-ar putea crea acestora o conştiinţă. Pe sistemul: "Ai merţan şi duşmani eşti ciumeg, nu ai, nu eşti!" "Nu ai nevastă, copii, rate în bancă, eşti gay!" A, şi asta: lumea e plină de ipocrizie. Acum mai mult ca oricând ipocrizia a ajuns pe culmi nebănuite. Ipocrizia nu e o caracteristică a ce înţeleg eu prin Om. Deşi se poartă, se încurajează ("Fii mai descurcăreţ"", am mai vorbit..). "A fi om e lucru mare" cum zice cântecul popular. Tot manelistul care numai om nu e cântă asta.. E prea mult dacă zic că trebuie să fii onest? Cu tine şi cu cine merită. Mulţi se pare că nu au depăşit stadiul animal. Îi vad în fiecare zi, făcând ce fac şi animalele: mănâncă, se f..t (omul se iubeşte), îşi fac cuibul, toarnă câţiva plozi şi cam atâta, la vârsta de 20 de ani îi înţarcă. Părinţii se aşteaptă ca şi copiii lor să facă exact ce au făcut şi ei. Şi e curios că tocmai aceştia te consideră un inutil dacă nu ţi-ai făcut şi tu "un cuib", prin metodel lor "descurcăreţe", de cele mai multe ori neoneste. Din nou, înţeleg că sensul unor oameni pe lumea asta ăsta e: de a duce specia umană mai departe. Deşi cred că un om ar trebui să mai şi gândească câte ceva. Unde sunt oamenii? mă întreb de multe ori, pentru că nu cunosc foarte mulţi... A fi om însemnă să munceşti, să creezi, a fi om ar trebui să însemne să explorezi universul, să cauţi aventuri noi, senzaţii noi. Cunosc o grămadă de oamei care fac umbră pământului degeaba. Nici nu muncesc, nici nu crează, nu fac absolut nimic. Doar consumă, şi de multe ori pe munca altor oameni cumsecade. Să fii om în plan moral însemna să fii demn, însă nu orgolios. Observ că trăim într-o lume a confuziilor. "Am şi eu orgoliul meu"... Eu cred că orgoliul e un păcat. "Orgoliul rănit".. Demnitate e cu totul alceva. A fi om înseamnă să fi curajos, însă nu inconştient, sau naiv sau brutal. Înţelepciunea e floare rară. "De aia se ceartă lumea şi nu se înţelege", cum îmi spunea bunică-mea, "pentru că îi lipseşte înţelepciunea." "Fii mai tupeist!" Din nou mi se pare greşit. A fi tupeist implică şi o anumită nesimţire. A fi îndrăzneţ e cu totul alceva. A fi "molău", e şi el un păcat. "La cutare îi merge mai bine că e mai nesimţit. Trebuie să fi si tu aşa." Poate mai puternic, mai înţelept, să nu pui totul la suflet (deşi nu poţi todeauna, e uman şi asta, însă trebuie luptat: omul e un luptător).. A fi om însemnă să ai simţ estetic, să iubeşti natura, să iubeşti. Câţi însă sunt aşa? Natura e distrusă cu metodă, iubirea e înlocuită de instinct, se confundă cu fiţa (am auzit o piesă la televior - "Sexy love". Na! Ce ziceţi? ). "Nu schimbi tu lumea! Trebuie să o accepţi aşa cum este." Din nou confuzii. Nu cred într-o transformare radicală a lumii, însă cred că poţi influenţa pozitiv oamenii din jurul tău, iar prin exemplu propriu poţi modela anumite persoane. Asta însemnă să fii om: să ai stil, să ai prestanţă. Iar să accepţi lumea, ar fi împotriva conştiinţei tale. Mai degrabă să te detaşeţi sau mai stiu eu ce.. Însă nu cred că poţi accepta vreodată mizeria. Nu mi-am pierdut încrederea însă în umanitate. Ştiu câteva excepţii care întăresc regula. Sper să nu mă dezamăgească. Deşi uman însemnă, de asemenea, să greşeti, însă nu doar atâta: să te şi îndrepţi, să te căieşti. Să-ţi ispăşeti păcatul. A suferi e de asemenea uman şi te purifică. A fi om înseamnă a ierta. Nu de fiecare dată însă. A fi om însemnă să speri şi să crezi. Dar să te şi îndoieşti. Scriind mi-am mai lămurit şi eu nişte lucruri. Şi mai am la rândul meu destul de mult de lucrat la şlefuire interioară..

Un film drăguţ ce l-am văzut zilele astea:

Hau hau! R! R! Pârţ! pârţ...

- Salut, Mitică, cu cine te-ai mai întâlnit? strigă unul din viteza bolidului.
- A, cu Jeep Albastru Matelizat şi cu Merţanu' Vişiniu Ice. Şi cu trei câini vagabonzi.
- Tit! Tit!
- Salut, Costică!
- Hau, hau! Rrrrrrrrrr!
- Ups! Salut Şpriţilă!

Ce frumos e Sibiul şi oamenii din el! Noaptea. Când nu e nimeni pe stradă.
-Salut semafor pe galben clipitor!

De treci pe vreo stradă din Sibiu,
te latră câinii din curţi de te rup.
Corul lălăiturilor, grohăiturilor, pufăiturilor,
disperărilor, turbării, săriturilor pe poartă!
"Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos,
să nu se dea la mine, că..."
Era într-o curte unul, nu exagerez,
dacă se ridica în două picioare era mai mare decât mine.
Şi încă două jivine pe lângă el, mari şi ele, mici pe lângă primul.
Asta doar într-o curte..
Mă întreb şi eu ce fel de caractere trebuie să aibă oameni dintr-ăştia
care ţin în curţile lor aşa ceva?...
Pitbulli şi câni de oi care te latră ca pe ultimul infractor. La stână se ţine aşa ceva! Să nu le fure averile...
Toată strada chiuie şi grohăie
cu toate jivinele astea fioroase-groteşti.
Na! Treci cu prietena pe o stradă de asta. "Ce linişte!.. În sfârţit doar noi doi...
Şi apoi: Hau hau! Pârţ Pârţ!"
Sau cu copilul în cărucior: "Uite, mami, cuţu! Acuma se suie plin de noroi în căruciorul tău...
Acuma lasă bale pe bluzica ta... Acuma te papă!..." Hi! Hi! Hi!
Ia încercaţi un pic pe Strada Mărăşti sau Mărăşeşti... Ptiu! Că şi numele e caragelian.
Saracii poştaşi sau vreun amărât care mai bagă câte un pliant
în poştă să mănânce şi el o pâine!
"Cocoană! eu l-am aruncat, mānca-i-ai coada! "